Emmanuel Macron, de pildă, s-a străduit în permanență și continuă să fie atent la această nuanță, la distincția între „musulman” și „islamist”, atât în discursurile sale interne, pentru francezi, cât și în interviul său recent cu Al Jazeera, cea mai urmărită televiziune de limbă arabă.
Ideea este, așadar, că avem, pe de o parte, masa onorabilă a musulmanilor, iar pe de altă parte islamiștii: jihadiștii, talibanii, salafiștii și simpatizanții Statului Islamic. Islamiștii ar fi habotnicii periculoși, astfel, față de musulmani, practicanții normali.
Într-o parte a presei occidentale, dar și în mediile academice, distincția a devenit acum permanentă și e folosită ca și cum ar decurge de la sine. Ea e acceptată de non-musulmani și a devenit o formă de corectitudine politică.
Asta riscă însă deja să pună chiar în occident o problemă de percepție a multor texte clasice ale orientalismului, din secolul trecut și până în zilele noastre, studii antropologice, lingvistice și culturale, care foloseau de-a valma termenii „musulman”, „islamic” și „islamist”, cum este magnifica „Istorie a filozofiei islamice” a lui Henry Corbin.
De multe ori, într-adevăr, problemele comunicării se pun în termeni de terminologie. Am mai scris, de pildă, despre problema de comunicare pe care o pune, pentru Franța, dificultatea explicării esenței laicității à la française. În cazul distincției dintre „musulman” și „islamist”, însă, dificultatea uriașă este aceea că distincția între cei doi termeni nu poate fi tradusă, pentru că în majoritatea limbilor vorbite de musulmani nu există nici o distincție lexicală între „musulman” și „islamist”. Cei doi termeni sunt perfect sinonimi și nimeni acolo n-ar fi văzut o problemă dacă „Statul Islamic” ar fi fost tradus prin: „Statul Musulman”.
De altfel, toată strădania corectă politic a occidentalilor de a delimita „musulman” de „islamic” sau „islamist” e anulată de simplul fapt că țările musulmane s-au reunit singure sub umbrela Organizației pentru Cooperarea Islamică.
„Ce e-ntr-un nume?” (What's in a name?) era întrebarea în Romeo și Julieta. Esența, desigur, căci și pentru creștini și pentru musulmani (dar și pentru evrei) Dumnezeu a făcut lumea prin nume, prin vorbe. Mai trebuie însă și să nu le îngreunăm prea mult sensul.
