Disputa, devenită foarte personală, între Recep Tayyip Erdogan și Emmanuel Macron a început acum câteva luni, în urma reacțiilor lui Macron la intervenționismul militar al lui Erdogan, mai întâi în Siria, apoi în Libia, în ambele aventuri militare, Erdogan punând NATO, alianța militară occidentală din care Turcia face parte, în fața faptului împlinit.
A urmat încăpățânarea cu care Erdogan insistă să foreze pentru hidrocarburi în apele teritoriale ale Greciei și Ciprului, țări din UE (iar Grecia este și membru în NATO), cărora Macron le-a luat partea, cerând Turciei să înceteze provocările.
În sfârșit, mai recent au venit intervențiile retorice ale lui Macron împotriva „separatismului” islamic și insistența lui pe necesitatea renovării islamului francez pentru a-l face să se integreze în La République, ceea ce Erdogan a prezentat deîndată ca pe un act antimusulman.
Ce este «separatismul» lui Macron
Toate acestea pentru că Macron a lansat termenul, relativ confuz, pentru mulți, de «separatism» de care s-ar face vinovați unii musulmani în Franța. Macron, care printre alte misiuni și-a însușit-o și pe aceea de a combate islamismul radical și în general fundamentalismul religios, a renunțat astfel la vechiul termen de "comunitarism" (communautarisme) prin care era desemnată îmbucătățirea societății franceze în felurite grupuri culturale opuse și ireconciliabile și a trecut deodată la termenul de: «separatism».
«Separatismul», în special musulman, pe care îl denunță Macron se manifestă în primul rând prin respingerea legilor republicii. Cum a rezumat-o Macron, «separatismul este dorința de a nu trăi cu ceilalți». Macron dorește ca asta să facă obiectul unui proiect de lege «pentru întărirea laicității». Mulți speră că se va bloca astfel, în Franța, orice tentativă de a se ajunge la instaurarea unor „tribunale ale Sharia”, tribunale islamice, de felul celor care funcționează deja de multă vreme în Marea Britanie.
Exportul de imami: Erdogan supărat pe Macron
Dar decizia lui Macron de a renova islamul francez, combătând «separatismul», dacă a atras apelul la boicot al lui Erdogan, pune în pericol în același timp un important export turcesc în Franța: exportul de imami pentru comunitatea turcă, până acum școliți în Turcia lui Erdogan, dar care în noua viziune a președintelui Franței vor trebui de acum înainte să studieze în Franța și să fie buni cetățeni francezi.
Macron s-a văzut astfel atras deodată într-o confruntare aproape personală cu Erdogan. Toată presa guvernamentală din Turcia nu încetează de la o vreme să-l atace pe președintele Franței. „Războiul lui Macron împotriva Islamului” era, pe 3 octombrie, titlul mare pe prima pagină a cotidianului Yeni Safak.
Macron a acuzat la rândul său Ankara că a deplasat «300 de jihadiști» din Siria în Azerbaidjan, pentru a lupta împotriva Armeniei. Macron a spus apoi că Erdogan ar trebui să ofere «explicații» și a cerut conducerii NATO și țărilor membre «să privească în față» acțiunile Turciei. « A fost încălcată o linie roșie (...) c'est inacceptable » a conchis atunci Macron.
Așa încât, atunci când Macron a mai vorbit și despre necesitatea de a renova și reforma islamul francez, Erdogan și-a pierdut calmul și, conform presei din Turcia, l-a atacat verbal în câteva rânduri, în discursuri, pe Macron, deseori chiar direct, personal, ca într-o dispută imaginară: — „Cine ești tu, să vrei să renovezi islamul?” Ba chiar, zilele trecute, Erdogan l-a poftit pe Macron, în două discursuri ținute în fața a mii de suporteri și televizate, să meargă să se controleze la psihiatru.
Charlie Hebdo, Le Canard enchaîné și Erdogan
Pe acest fundal, în numărul de astăzi al săptămânalului politico-satiric francez Charlie Hebdo, apare în desenul de pe copertă ca un despot musulman ipocrit. Erdogan e în ținută sumară de interior, bea alcool și ridică hijabul unei femei exclamând lubric: — “Bau! Uite Profetul!”.
Titlul desenului: “Acasă la el, Erdogan e un comic”. "Sultanul", sau "Califul" cum i se mai spune, va fi greu de convins că Macron nu are niciun amestec acolo. Atunci când persoane din alte culturi abordează chestiunea libertății de exprimare în Franța și a „dreptului la blasfemie” revendicat sus și tare nu doar de reviste precum Charlie Hebdo și Le Canard enchaîné, dar până și de șeful statului în discursuri publice, apare limpede de multe ori prăpastia culturală care trebuie umplută pentru a înțelege acest gen de umor, sau chiar mentalitatea franceză în general.
Charlie Hebdo e doar revista cea mai vizibilă, dar Erdogan ar putea fi la fel de ofensat de titlul care barează astăzi întreaga pagină 1 de la Le Canard enchaîné: «Erdogan, vaca ce nu râde!» («Erdogan, la vache qui rit pas!»). Acolo este limpede pentru orice francez (sau vest-european) că avem un joc de cuvinte pe numele brânzei topite La vache qui rit. E simplu: Erdogan l-a insultat în mod repetat pe Macron și a cerut boicotarea brânzeturilor din Franța; La Vache Qui Rit este o brânză franțuzească; ergo: jocul de cuvinte nu e câtuși de puțin gratuit.
Pe deasupra, „la vache” are o conotație negativă în franceza colocvială, de la exclamația de neplăcere: „Oh, la vache!” când se întâmplă pe neașteptate ceva rău, până la sloganul scandat de studenții revoluționari în Mai ‘68 la adresa polițiștilor și autorităților: „Mort aux vaches!” Un întreg complex cultural și lingvistic așadar, acolo, dar care va scăpa cu totul nevorbitorilor de franceză din Turcia, care vor vedea doar că Erdogan a fost tratat drept „vacă” de către Le Canard enchaîné.
Un taxi pentru Tobrouk: Franța și Turcia în Libia
Dar nemulțumirea lui Erdogan față de Macron e veche. Insistența lui Macron pe «separatismul islamic» și dorința lui anunțată de a renova islamul francez sunt doar ultimul pretext de care avea nevoie Erdogan. Mult mai important: în luna iulie, Macron anunțase că Franța se retrage din operațiunile NATO de supraveghere a circulației maritime din Mediterana, pentru a protesta împotriva «traficului de arme» al lui Erdogan în direcția Libiei. Este vorba de operațiunea NATO «Sea Guardian», la care Franța participa cu o fregată și un avion de patrulare.
Retrăgând Franța din operațiunea de patrulare în Mediterana, Macron a denunțat ceea ce el a numit «responsabilitatea istorică și criminală a Turciei în Libia». Membru NATO, Turcia este implicată, cum am mai scris-o, în războiul civil din Libia: Ankara sprijină guvernul de la Tripoli, cel recunoscut internațional, al lui Faïez Sarraj, dar care e doar o coaliție heteroclită, foarte firavă pe plan militar, în vreme ce Rusia (ca și Egiptul vecin și alte țări arabe) îl sprijină pe mareșalul Haftar, cel ale cărui trupe domină toată partea răsăriteană a țării, Cirenaica. Franța tinde să se situeze de partea acestui Mareșal Haftar, în vreme ce Erdogan își justifică amestecul militar în Libia prin aceea că sprijină guvernul recunoscut de ONU, pe când Franța, aliat din NATO, e de partea unui general rebel.
Presa franceză a scris că Turcia a adus în Libia circa cinci mii de mercenari islamiști din Siria, mercenari care au o serioasă experiență a terenului, după ce au luptat împotriva regimului lui Assad în Siria.
Tot în Franța, Le Canard enchaîné, care dispune de surse privilegiate în cadrul serviciilor secrete ale armatei, scrie că statul major francez este convins că situația se va înrăutăți și că foarte curând Putin și Erdogan își vor împărți Libia în sfere de influență conduse de protejații lor locali. Le Canard remarcă și că Macron e foarte critic față de amestecul lui Erdogan în Libia, dar nu spune nimic de sprijinul pe care Putin îl aduce mareșalului Haftar.
Intervenind în Libia, Erdogan are de altfel ochii îndreptați asupra zăcămintelor de gaz din Mediterana, în largul Greciei și Ciprului în care, cum s-a văzut, Turcia forează ilegal.
Surse militare spun că în apropierea portului libian strategic Sirt, locul de naștere al defunctului dictator Muammar Gaddafi, s-a evitat deja, în ultimul moment, o ciocnire între jihadiști din Siria, aduși de Turcia, și militari egipteni sprijiniți din umbră de Rusia (și de Franța).
Dar, sigur, îi este mai la îndemână lui Erdogan să se erijeze în apărător al islamului „ofensat” de Macron, decât să recunoască aceea că ranchiuna lui vine de la faptul de a găsi Franța peste tot în calea lui, nu doar în Libia, dar și în conflictul cu Grecia pentru forajele din Mediterana, iar mai recent chiar în Caucaz, unde, desigur, Franța ia automat partea Armeniei.
Apoi, Erdogan multiplică provocările pentru a face populația să uite dezastru economic de acasă. Cum o scrie tot astăzi același Canard enchaîné, „Erdogan e mai bun în populism și în represiune decât în politică sanitară sau economie”.
