Linkuri accesibilitate

Cinci lucruri de știut despre Nagorno-Karabah


Luptători voluntari în Nagorno Karabah

Nagorno-Karabah a fost, de generații, la răscrucea disputelor militare și teritoriale.

Care sunt motivele pentru care eforturile de soluționare definitivă a conflictului sunt în continuare blocate? De ce Armenia și Azerbaidjanul nu au reușit să-și rezolve conflictul în jurul acestei enclave? Care sunt lucrurile importante de știut despre Nagorno-Karabah, regiunea din Azerbaidjan controlată de forțele etnice armene după un război care a avut loc la începutul anilor 1990?

Nagorno-Karabah


Nagorno-Karabah și șapte raioane adiacente din Azerbaidjan au fost cucerite de separatiștii sprijiniți de Armenia în cursul războiului din 1988 – 1994, primul conflict separatist din fostul spațiu sovietic. Cel puțin 30 de mii de persoane au murit și sute de mii de persoane au fost obligate să se refugieze.

Rusia a mediat un acord de încetare a luptelor în 1994. De atunci, regiunea separatistă este controlată de forțele etnicilor armeni, dar Azerbaidjanul susține că în regiune se află și forte armene.

Proclamația de independență a regiunii nu este recunoscută international.

Amplasat printre vârfurile și platourile aride ale Caucazului de Sud, fiind de secole la răscruce de imperii, Nagorno-Karabah este din nou în centrul unor lupte violente. Azerbaidjanul și Armenia se atacă reciproc în ceea ce s-a transformat în cel mai gravă confruntare armată de la încetarea focului din 1994, care a pus capăt unui război de câțiva ani.

Luptele – care au ucis cel puțin 532 de soldați de când au izbucnit pe 27 septembrie – au rădăcini care duc către perioada de declin a Uniunii Sovietice, sau poate chiar cu câteva generații în trecut.

Iată câteva dintre principalele lucruri de știut despre conflictul din Nagorno-Karabah.

Amintiri din trecutul îndepărtat

Caucazul a văzut armate mărșăluind pe teritoriu său de secole: romani, arabi musulmani, otomani, persani safavizi, ruși și alții.

Între altele, aici a existat și un vechi regat armean, începând cu 300 î.Hr., iar pentru mulți naționaliști armeni acesta este simbolul gloriei și punctul de plecare pentru orice discuție despre cine este stăpânul de drept pe Nagorno-Karabah.

Armenii din zilele noastre numesc adesea acest teritoriul montan „Artsah”, după numele unei părți din vechiul regat armean.

Era o regiune semi-independentă, populată în principal de armeni creștini și condusă de un azer turc și musulman, lider cunoscut sub numele de Khan, sub conducerea iraniană safavidă în secolul al XIX-lea. Controlul a trecut la Imperiul Rus la începutul anilor 1800, apoi la Uniunea Sovietică după Revoluția Bolșevică din 1917.

În vidul de putere de la sfârșitul primului război mondial și în mijlocul haosului războiului civil rus, atât Armenia, cât și Azerbaidjanul și-au declarat independența, mișcări recunoscute de puterile aliate din timpul războiului. Trupele din ambele părți s-au ciocnit de mai multe ori pe diferite teritorii, inclusiv în Nagorno-Karabah, până în 1920, când Armata Roșie a ocupat întreaga zonă pe care Rusia a numit-o Transcaucazia și a pus capăt confruntării.

Moștenirea lui Stalin

Încă înainte de a deveni lider autocrat al Uniunii Sovietice, Iosif Stalin a jucat un rol important în deciziile care vor duce mai târziu la tensiuni și război pentru Nagorno-Karabah.

Iosif Stalin
Iosif Stalin

În anii 1920, când Vladimir Lenin a încercat să cimenteze puterea comunistă, Stalin a devenit Comisar al Naționalităților, iar una din sarcinile sale era de a elabora metodele prin care Partidul Comunist să guverneze provinciile îndepărtate și zecile de grupuri etnice.

Stalin a supervizat trasarea hărților și frontierelor administrative, în unele cazuri trasând arbitrar granițe care treceau în mod intenționat prin mijlocul unor comunități. Istoricii cred că acest lucru s-a făcut pentru a dilua puterea politică a unor grupuri etnice.

În Caucaz, de unde se trăgea Stalin, granițele Karabahului au fost formalizate în 1923, iar Regiunea Autonomă Nagorno-Karabah a fost inclusă în Republica Sovietică Socialistă Azerbaidjan. Aranjamentul a dus, de asemenea, la crearea Nahicevanului, o regiune a Azerbaidjanului care este populată în principal de azeri și este situată între Armenia și Iran, dar nu se învecinează cu Azerbaidjanul propriu-zis.

Zeci de ani după aceea, ca și în alte părți ale Uniunii Sovietice, Partidul Comunist și conducerea de la Moscova au descurajat cu tărie orice sentiment naționalist sau religios care le-ar fi putut putea provoca probleme. Acest lucru a durat până în 1988.

Ce s-a întâmplat după 1988?

Această presiune a slăbit odată cu politicile Glasnost și Perestroika ale lui Mihail Gorbaciov, de la sfârșitul anilor 1980. Iar pe 20 februarie 1988 Consiliul local al deputaților poporului din Nagorno-Karabah, dominat de etnici armeni, și-a declarat intenția de a se uni cu Armenia. La acea vreme, aproximativ trei sferturi din cei 190.000 de locuitori ai regiunii erau armeni, iar un sfert – azeri.

Acest lucru a determinat ieșiri masive în stradă: la Baku, de indignare; și la Erevan, de susținere. La două zile după declarație, azerii și armenii s-au încăierat lângă orașul Askeran – acolo au avut loc primele vărsări de sânge în ediția modernă a conflictului. După cinci zile, bande azere au provocat violențe în suburbia Sumgait din Baku, unde locuia o comunitare mare de armeni.

Oficial, 32 de persoane au fost ucise; armenii însă spun că cifrele reale au fost de ordinul sutelor. Azerii fac o paralelă cu uciderea a zeci de azeri care fugeau de lupte în apropierea orașului Hojali din Nagorno-Karabah în februarie 1992, după ce a izbucnit un război pe scară largă.

În următorii trei ani, Armenia și Azerbaidjanul au continuat să se certe pe seama autorității legale, a granițelor și referendumurilor, pe fundalul unor violențe stradale minore și a unor pogromuri în sate, până când cele două republici și-au declarat independența în august și septembrie 1991, iar Uniunea Sovietică a încetat să mai existe în luna decembrie a aceluiași an.

În februarie 1992, cu ambele părți care aveau armament și tehnică militară lăsate în urmă de trupele sovietice, a izbucnit un război adevărat.

O instabilă încetare a focului

Luptele s-au oprit odată cu acordul de încetare a focului în mai 1994. Forțele etnice armene stăpâneau aproape tot teritoriul Nagorno-Karabahului, dar și mai multe districte din jur, o bucată considerabilă de teritoriu azer.

A fost o înfrângere umilitoare pentru Baku. Aproximativ 30.000 de oameni au fost uciși și peste un milion au fugit sau au fost alungați din casele lor.

Aproximativ 870.000 de azeri au fugit din Nagorno-Karabah și din regiunile din vecinătate ocupate de forțele etnice armene și de Armenia însăși, iar aproximativ 300.000 de etnici armeni au fugit din Azerbaidjan, potrivit datelor Agenției Națiunilor Unite pentru Refugiați.

Din 1995, Franța, Rusia și Statele Unite au devenit copreședinți ai Grupului de la Minsk, o inițiativă a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) care a căutat – fără succes până acum – să ghideze Armenia și Azerbaidjanul către o soluționare a conflictului.

Cel mai aproape de semnarea unei înțelegeri părțile au fost în 2001, când președinții celor două țări s-au întâlnit în statul american Florida, sub medierea Grupului de la Minsk.

Mai mult de un sfert de secol, cele două părți au continuat confruntarea de-a lungul așa-numitei linii de contact, făcând cu regularitate schimb de replici furioase, focuri de lunetist și, ocazional, salve de focuri de artilerie care au provocat și victime. Azerbaidjanul a cheltuit sute de milioane de dolari, proveniți din marile sale rezerve de petrol și gaze, pentru a-și moderniza forțele armate. Acest lucru a determinat observatorii să avertizeze în repetate rânduri asupra faptului că un nou război poate izbucni oricând.

Printre cele mai mari obstacole în calea unui acord sunt disputele privind statutul viitor al Nagorno-Karabahului, dar și soarta zonelor din vecinătate, controlate de forțele etnice armene și care se întind până la granița armeană.

Autoproclamarea independenței, făcută de conducerea de facto din Nagorno-Karabah, nu a fost recunoscută de nicio țară, nici măcar de Armenia.

Toamna 2020

Până în septembrie 2020, cel mai grav atac de după 1994 a avut loc în aprilie 2016, când aproximativ 200 de soldați și civili au fost uciși.

Imagini video din prima linie a războiului armeano-azer din regiunea Nagorno-Karabah
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:01:59 0:00

Printre factorii care „pun gaz pe foc” în luptele din 2020 este și apariția de noi tipuri de arme, în primul rând, drone și avioane de mici dimensiuni fără pilot (UAV). Niciuna dintre țări nu dispune de o forță aeriană cât decât solidă, așa că cea mai mare parte a luptelor a avut loc la sol. Cu toate acestea, Azerbaidjanul a investit masiv în drone în ultimii ani, cumpărând și acordând licențe pentru producția de drone israeliene și, mai recent, UAV-uri turcești mai sofisticate.

Unii observatori au subliniat lipsa de implicare în ultimele luni a unor forțe externe, inclusiv a copreședinților Grupului de la Minsk – Franța și Statele Unite. Marile puteri par să fie copleșite de pandemia de COVID-19, iar administrația președintelui Donald Trump a fost preocupată de campania electorală pentru alegerile prezidențiale.

Între timp, Turcia, aliatul tradițional al Azerbaidjanului, „și-a demonstrat mușchii” în regiune de mai multe ori în ultimii ani, devenind o provocare pentru influența Rusiei în Caucazul de Sud.

În actualul conflict, Turcia a jucat un rol mult mai activ decât în ostilitățile anterioare din Nagorno-Karabah, trimițând operatorii pentru a pilota drone de supraveghere în sprijinul forțelor azere.

Rusia are o bază militară în Armenia și conduce Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, un grup regional care include Armenia, dar nu și Azerbaidjanul. Moscova a vândut, de asemenea, armamente în valoare de milioane de dolari atât Armeniei, cât și Azerbaidjanului.

În general, Kremlinul este îngrijorat de pierderea influenței în Caucazul de Sud, precum și în alte părți ale fostei Uniuni Sovietice, dar și de perspectiva ca Turcia să încalce prea mult ceea ce Moscova consideră ca fiind sfera sa tradițională de influență.

XS
SM
MD
LG