Am citit cu multă pasiune romanul Sefarad al lui Antonio Muñoz Molina, unul plin de referințe la spasmodicii ani ’30, la Arthur Koestler, Margarete Buber-Neumann, Willy Münzenberg, cel numit marele impresar al Cominternului, și soția sa Babette, sora Margaretei. În numărul Times Literary Supplement din 2 iulie 2014, apărea o recenzie de Jeremy Treglown („Revolving door”), autorul mult-discutatului volum despre politicile culturale ale Spaniei franchiste (Franco’s Crypt), la cartea Hotel Florida: Truth, Love, and Death in the Spanish Civil War de Amanda Vaill. Între personaje, Ernest Hemingway și Robert Capa.
Nu cred că există eveniment din veacul al XX-lea care să continue să suscite atâtea pasiuni precum Războiul Civil din Spania. Pentru unii, a fost un experiment excitant, pentru alții, o tragedie fără final. Extraordinarul roman al lui Leonardo Padura, Omul care iubea câinii, se petrece, direct sau indirect, în labirintul spaniol. Amintesc cărțile Katerinei Clark și ale lui Karl Schlögel, unde Războiul Civil figurează proeminent. Spania ca simbol al speranței a fost fundalul pe care se desfășurau procesele-spectacol. Avem răscolitoarea carte a lui Paul Preston despre Holocaustul spaniol (titlul este problematic, cum au scris atâția recenzenți). Brigăzile Internaționale au devenit subiect de teze doctorale. Am crescut într-o familie pentru care amintirea Războiul Civil spaniol era cât se poate de vie și dureroasă. Am mai spus-o și în alte ocazii, tatăl meu și-a pierdut brațul drept în bătălia de pe râul Ebro, în 1938. Avea 25 de ani, franchiștii au tras cu gloanțe dum dum (interzise prin convenții internaționale), a fost rănit și exista riscul să sară în aer. Brațul i-a fost amputat pe front, la un punct sanitar, fără anestezie.
Mama, studentă la medicină în anul III, era infirmieră la Spitalul Internațional, unde tata a fost mai apoi tratat. Doctorul, de fapt directorul spitalului, un social-democrat german, se numea Glaser. Fiica sa, Erika (ai cărei părinți au murit în timpul bombardării Londrei de către naziști), avea să fie ulterior adoptată de Noel Field, personaj enigmatic implicat în marile procese din anii ’50. Apare în toate cărțile importante despre procesele-spectacol (show-trials) din Europa de Est. Sub numele Erika Wallach, avea să scrie ea însăși o carte cutremurătoare despre propria experiență carcerală în RDG. Mama mea a fost apropiată de Erika și a sperat mereu să o revadă. Nu s-a întâmplat. Regretata jurnalistă Flora Lewis de la International Herald Tribune a cunoscut-o bine pe Erika, cu care a stat de vorbă pentru cartea ei despre Noel Field. Am discutat cu Flora Lewis despre Erika și despre războiul din Spania la Budapesta, în martie 1999, când a venit la conferința „Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and Their Aftermath”. În acel ciudat veac XX, totul se lega, urmând parcă o logică borgesiană.
Ca mare mutilat de război, tatăl meu a făcut parte, împreună cu mama, din grupul care a ajuns în URSS în septembrie (sau poate octombrie) 1939, după înfrângerea taberei republicane și perioada petrecută la Gurs, în lagărul de refugiați din Franța (despre acele lagăre și acei refugiați de nimeni doriți, „scum of the Earth” , a scris Koestler; într-un asemenea lagăr, marele scriitor a compus prima versiune din ceea ce avea să devină Darkness at Noon). Pe același vapor se aflau unii membri ai guvernului republican, între care Joan Comorera (alții plecaseră spre Mexic.) La Leningrad, pe demnitarii Republicii învinse îi așteptau Gheorghi Dimitrov și conducerea Internaționalei a III-a (tezaurul fusese de-acum acaparat de Kremlin.) Din partea PCdR a venit secretarul general, Boris Ștefanov, care, deși anti-fumător fanatic, i-a oferit tatălui meu un pachet de țigări.
În anii războiului, ai mei s-au împrietenit cu comunistul spaniol Ramón Mendezona, ulterior membru al Biroului Politic. Erau la Moscova când a murit (s-a sinucis?) José Diaz, secretarul general al PC Spaniol în anii Războiului Civil. Mendezona a participat, din câte țin minte, la înmormântarea tatălui meu. Am fost eu însumi coleg de clasă și apropiat prieten, la începutul anilor ’60, cu Alejandro Pujolar, fiul lui Federico Melchior, alt personaj important în ierarhia comunismului spaniol, directorul lunarului teoretic Nuestra Bandera. Familia lui Alex (așa îi spuneam noi) venise din Franța, cred că în 1961, când generalul de Gaulle decisese expulzarea militanților comuniști spanioli. Mama sa era pictoriță, un frate, Carlos, avea să studieze regia de film la Moscova. Alt frate, Georges, a făcut și el regia, cred. Locuiau într-un apartament din blocul în care se afla reprezentanța firmei aeriene Sabena. Au revenit în Franța după 1966. L-am mai revăzut o singură dată pe Alex, cred că în 1970, era într-o scurtă vizită la București.
În anii ’70 am citit, grație prietenului meu Radu Stern, cartea lui Semprun Autobiografia lui Federico Sanchez. Era tradusă în românește „numai pentru uz intern”, cum se spunea în acea vreme. Circula clandestin, o citeau cei câțiva aficionados ai literaturii deziluziei și deșteptării. Cartea pe care o citea mama mea în momentul când s-a stins din viaţă era L’écriture et la vie de Semprún. Vorbește acolo despre Buchenwald și despre felul cum rememora, ca exercițiu de supraviețuire, pasaje din Geschichte und Klassenbewusstsein, cartea mesianic-marxistă a tânărului Lukács. O carte fără de care nu poți înțelege nimic din aventura intelectuală a veacului al XX-lea (Slavoj Žižek o considera una din cărțile sale de căpătâi, iată poate un motiv pentru admiratorii săi să o citească.) Am scris la moartea lui Semprún, textul poate fi citit în „Studii și materiale de istorie contemporană”, Vol. XI, 2012. Am scris și la moartea lui Santiago Carrillo, cel care i-a exclus din partid pe Semprún și pe prietenul său de idei, Fernando Claudín.
