Era unul dintre cele nouă portrete eterne ale finalului domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Fără el și Maurer, Ceaușescu n-ar fi ajuns la putere. Biografia lui Emil Bodnăraș (1904-1976) este printre cele mai stranii și contorsionate din întreg Olimpul comunismului românesc. Persistă numeroase mistere, dar lucrurile esențiale sunt, cred, lămurite. Ofițer român, a dezertat în URSS în clipa când a aflat că era urmărit pentru acțiuni de spionaj. A urmat cursurile școlii speciale de informații a Armatei Roșii. A revenit în țară cu misiuni de spionaj, a fost arestat, nu ca activist comunist clandestin, ci ca spion și dezertor. După expirarea condamnării, a fost eliberat (în timpul dictaturii lui Ion Antonescu).
A luat legătura cu aparatul ilegal al PCdR, a fost unul dintre arhitecții eliminării politice a conducerii Foriș-Koffler (aprilie 1944). Unul din organizatorii evadării lui Gheorghiu-Dej de la Târgu-Jiu, implicat în arestarea lui Antonescu (nom de guerre în acele luni, inginerul Ceaușu). Șef al SSI (Serviciul Special de Informații) de pe lângă președinția guvernului, personaj temut și tenebros. Ministru al armatei în 1947, general de armată, membru al Biroului Politic, a fost principalul responsabil pentru sovietizarea armatei române.
Auster, cu un stil de viață spartan, închis în sine, necomunicativ, fără umor, a fost căsătorit cu ilegalista Florica Munzer, conferențiară de socialism științific la IMF. Trei copii: Viorel (adoptat), Ioana (a murit în adolescență de leucemie) și Gheorghe (trăia în Vest). Vărul primar al Floricăi era faimosul Sașa Mușat, implicat în ceea ce a fost descris drept „Marele jaf”, recrutat, se pare, de Bodnăraș însuși în aparatul de spionaj al regimului. Divorțat de Florica, nu s-a recăsătorit. În aprilie 1954, ca membru al Biroului Politic, a votat pentru condamnarea la moarte a lui Pătrășcanu și a lui Koffler. În 1956, este intermediarul în efortul de a testa reacția lui Hrușciov la ideea retragerii trupelor sovietice din România. Inițial, liderul sovietic a reacționat furibund, apoi, din rațiuni complexe, a acceptat sugestia și a prezentat-o drept propria sa inițiativă.
În martie 1961, criticat de Dej, Apostol, dar mai ales de Ceaușescu (fostul său adjunct la Ministerul Forțelor Armate), etc. pentru „atitudini netovărășești”, „înfumurare” și „aroganță”, Bodnăraș își face autocritica, este iertat. I se reproșează și oarecare slăbiciune în lupta împotriva „deviatorilor” și „fracționiștilor”, afinități cu Iosif Chișinevschi și Miron Constantinescu, ezitări în condamnarea acestora. Generalul politic Petre Borilă îi reproșează faptul nemaipomenit și impardonabil că „are ordonanță”.
Poate că această răfuială cu „tovarășul Emil” era de fapt revanșa târzie, polița plătită de bizantinul Dej, după 14 ani, pentru nota informativă făcută de Bodnăraș în iunie 1947, transmisă prin generalul Susaikov direct secretarului CC al PC (b) al URSS, Mihail Suslov, în care se exprimau critici aspre la adresa relațiilor exagerat de cordiale ale lui Dej și ale echipei sale (Ion Gheorghe Maurer, Gheorghe Gaston Marin, Simion Zeiger) cu anglo-americanii. În acel denunț, Bodnăraș sugera chiar „măsuri radicale” la adresa lui Gheorghiu-Dej. Cum ar fi putut Dej și Maurer să uite acel episod?
Se pregătea debarcarea celui care se tutuia cu Dej și i se adresa cu diminutivul Ghiță? Mai plauzibil este că era un avertisment în interiorul unei mafii politice, un semnal că fiecare pas al celui pus la zid este urmărit cu maximă atenție, că nimic nu se șterge din mereu vigilenta memorie a nomenclaturii. Bodnăraș a înțeles mesajul, iar la Plenara din noiembrie-decembrie 1961 a fost unul dintre cei mai înfierbântați susținători ai mitului lui Dej ca salvator al „cadrelor de nădejde” ale partidului. După Declarația din aprilie, a condus prelucrarea acestui document pentru cei care lucrau în presă și edituri.
Vizitează China comunistă în repetate rânduri, înainte și după moartea lui Dej. Dezgustat de Hrușciov și hrușciovism, privea maoismul ca o formulă teoretică menită să salveze unitatea mișcării comuniste mondiale. Alături de Maurer și Chivu, a fost între oamenii care l-au adus pe Ceaușescu la putere (spre a cita titlul unui studiu scris în Franța de sora mamei mele, Cristina Luca-Boico). În 1974, pentru a rămâne în grațiile lui Ceaușescu, a acceptat să o propună pe Elena Ceaușescu pentru intrarea în Comitetul Executiv. A fost, probabil, cel mai pro-Mao dintre magnații comuniști din România. Într-o convorbire de două ore și jumătate din 1974, descrisă drept remarcabil de sinceră, cu ambasadorul american Harry G. Barnes, Bodnăraș deplângea în termeni duri continuitatea imperialismului rus și sovietic. Era o temă predilectă a lui Mao. Mi-l pot imagina conversând cu Zhou Enlai despre „noii țari de la Kremlin”.
A murit în 1976 și a fost înmormântat, conform cererii sale, în comuna natală din nordul Moldovei, Iaslovăț (județul Suceava), într-o criptă din vecinătatea bisericii. Deci nu alături de Dej și Groza, de Ana Pauker și de Pătrășcanu, la Mausoleul din „Parcul Libertății”. Cel care a făcut propunerea oficială pentru alegerea lui Ceaușescu ca președinte al RSR, el însuși vicepreședinte al Consiliului de Stat, a preferat să-și doarmă somnul de veci departe de camarazii și de victimele sale. Nouă ani mai târziu, fratele său mai mic, Manole Bodnăraș, ilegalist și el, era îngropat tot acolo.
