Una dintre condițiile impuse României de către Puterile Centrale la semnarea preliminariilor de pace (Buftea, 20 februarie/5 martie 1918) privea plecarea misiunilor militare aliate, îndeosebi a celei franceze. Condiția nenegociabilă a Centralilor a stârnit controverse între oficialii români de la Iași, dar și între guvernul român și Misiunea Militară Franceză, între România și Aliați. Misiunea Militară Franceză era nu doar numeroasă, ci și deosebit de influentă în Armata Română și în cercurile politice proantantiste de la Iași. Dar cum ajunsese ea în România? Și cum dobândise o asemenea influență la București mai întâi, la Iași mai apoi? Pentru a înțelege această istorie, este necesară o privire spre intervalul august/septembrie 1916-februarie 1918.
Înfrângerea suferită de trupele române la Turtucaia, retragerea intempestivă din sudul Transilvaniei, în septembrie 1916, și devoalarea slăbiciunilor structurale ale Armatei Române au determinat guvernul de la București să ceară ajutorul Aliaților, în mod special Franței. Ideea trimiterii unei Misiuni Militare Franceze în România a pornit de la oficialitățile române, deși Parisul insistase să trimită la București, încă dinaintea intrării în război a noului aliat, un general care să supravegheze modul în care era acordată asistența franceză. Discuțiile pentru trimiterea Misiunii s-au purtat în secret, în principal pentru a evita reacțiile rușilor, care se bănuia că nu voiau așa ceva. Intuiția s-a dovedit corectă, după cum s-a văzut la scurt timp după aceea.
Generalul Joseph Joffre, comandantul șef al Armatei Franceze, a ales să-l pună în fruntea Misiunii Militare Franceze în România pe un vechi colaborator al său, generalul Henri Mathias Berthelot. Acesta se născuse la 7 decembrie 1861, în Feurs, regiunea Loire, în familia unui căpitan de jandarmi. Înscris în 1881 la renumita Școală Militară de la Saint Cyr, a absolvit-o în 1883 și a devenit sublocotenent de infanterie. Cariera sa propriu-zisă început în Algeria și a continuat în Indochina, de unde a revenit în Franța în 1887. Metodic, disciplinat și hotărât, Berthelot a urmat Școala Superioară de Război din Paris, după care a lucrat la Marele Stat Major. În deceniille următoare avea să fie descris ca un personaj bonom, optimist, energic și capabil, ceea ce l-a făcut apreciat în mediile militare și politice cu care a avut de-a face. Devenit colonel în 1910, general de brigadă în 1913, la izbucnirea Primului Război Mondial a fost încadrat la Marele Cartier General al generalului Joseph Joffre și implicat în bătălia de pe Marna, septembrie 1914. Berhtelot era în apropierea centrului puterii militare și al celei politice franceze, acolo unde se făceau și se desfăceau carierele publice, ceea ce fără îndoială a contat mult în cariera sa. Ulterior a comandat un corp de armată cu care s-a distins în bătăliile de la Champagne, în septembrie-octombrie 1915, și Verdun, în martie-iunie 1916.
Într-adevărar, cu experiența obținută la vârful Armatei Franceze, cu stilul și calitățile personale, Berthelot părea alegerea potrivită pentru șefia Misiunii Militare Franceze în România. Contele de Saint-Aulaire, reprezentantul diplomatic al Franței la București, înștiința guvernul român, la 23 septembrie/6 octombrie 1916, despre această numire. La plecarea spre România, Joffre i-a spus lui Berthelot: „rolul de consilier este întotdeauna foarte delicat; înainte de toate, trebuie să câștigați încrederea și inimile lor [românilor]”. Oficial, Berthelot era reprezentantul Comandamentului francez pe lângă Comandamentul român.
Generalul Berthelot a plecat de la Paris la 1 octombrie 1916 (stil nou). Era însoțit de 20 de ofițeri, cei mai mulți superiori, care aveau să fie detașați la scurt timp pe lângă marile unități române. Șef de stat major al Misiunii avea să fie numit, în octombrie 1916, colonelul Victor Pétin. Descris ca un pesimist de contemporanii săi, el era mai degrabă realist. Deși uneori s-a manifestat dur în relațiile cu românii, potrivit unor aprecieri i-a simpatizat în realitate.
Ceea ce s-a dovedit a fi embrionul Misiunii Militare Franceze a călătorit cu trenul și cu vaporul până în nord-vestul Rusiei, iar de acolo cu trenul, prin Petrograd, spre România. La Moghilev, Berthelot a avut o întâlnire cu generalul Mihail Alexeev, șeful Marelui Stat Major Rus. Acesta i-a spus lui Berthelot că românii trebuiau să se retragă pe Siret și să continue lupta acolo. Dimpotrivă, generalul francez considera că soluția potrivită era un atac cu toate forțele fie în sud, îmmpotriva Bulgariei, fie în Transilvania. O întâlnire cu țarul a fost strict protocolară.
Ajuns la Iași în seara zilei de 15 octombrie 1916 și întâmpinat cu La Marseillaise, Berthelot și-a continuat drumul spre Periș, la sediul Marelui Cartier General Român, unde a ajuns în dimineața zilei de 16 octombrie 1916. La sosire, șeful guvernului român, Ion I.C. Brătianu i-a spus lui Berthelot: „Salut în dvs., dacă acceptați, pe șeful Statului major general al armatelor române”. Era mai mult decât curtoazie. Disperarea românilor – în special a oamenilor politici de la putere, dar și a multor generali – părea să fi atins cote maxime. Neîncrederea în forțele proprii și așteptarea unui salvator erau evidente. Rezervat, conștient de aspectele formale ale mandatului său, dar și de posibilul restentiment al generalilor români, plus de previzibila preluare a responsabilităților pentru înfrângerile suferite de Armata Română, Berthelot a declinat oferta și s-a mulțumit cu poziția de consilier militar al regelui Ferdinand.
Dincolo de discursuri și formalități, românii erau profund îngrijorați de ceea ce se întâmpla pe fronturile pe care luptau armatele lor. În același timp, ei nu erau mai puțin acuzatori față de – cel puțin în percepția lor – neonorarea angajamentelor de către Aliați, în special față de inacțiunea generalului Sarrail pe frontul din Macedonia. Francezii au încercat să contrabalanseze căderea vizibilă a moralului la comandamentele și trupele române, să le inducă acestora ideea rezistenței cu orice preț. Privit ca un salvator de către români, Berhtelot a observat că aceștia erau „admirabil dezorganizați”. Pornind de la realitățile dure de pe front, el a încercat să le transmită românilor că pentru obținerea victoriei era nevoie nu doar de curaj, ci și de voință, că ei trebuiau să se ajute singuri înainte de a primi ajutor din altă parte. Berthelot a susținut ferm că Armata Română nu trebuia să se retragă din fața ofensivei Centralilor, că teritoriul țării urma să fie apărat chiar la frontierele acesteia.
Influența generalului francez asupra regelui Ferdinand a fost deosebit de puternică. De asemenea, el a avut relații strânse cu premierul Ion I.C.Brătianu și cu regina Maria. Unor generali români – și în mod special lui Alexandru Averescu, care avea o personalitate accentuată – li s-a părut că rolul pe care l-a jucat Berthelot în România a depășit cu mult statutul său de „consilier”. În opinia lui Averescu, generalul francez se substituia Comandamentului român. Ceea ce îi prezenta el regelui devenea executoriu. Berthelot putea comanda, indirect, dar nu avea nicio responsabilitate. Tot astfel a fost văzut și rolul ofițerilor francezi repartizați pe lângă diviziile românești. Ei erau formal ofițeri de legătură și informatori ai Marelui Cartier General Român; în fapt, mulți dintre ei exercitau o presiune asupra comandanților români pentru ca diviziile lor să nu se retragă. Din punctul de vedere al lui Averescu, tensiunile dintre francezi și români s-au resimțit și în 1917. Acestea erau provocate de înțelegerea diferită a rolului pe care îl aveau francezii în România, de prejudecățile, interesele, orgoliile și temperamentul celor în cauză. Averescu avea să îi impute lui Berthelot, cu trimitere la sfârșitul anului 1916, nu doar intruziunea în executarea comenzii la cel mai înalt nivel al Armatei Române, ci și câteva acțiuni precise, pe care le considera prost concepute și cu consecințe dezastruoase pentru români: sacrificarea detașamentului Cerna și pierderea bătăliei de la Neajlov-Argeș. În ansamblu, raporturile dintre cei doi generali au fost „reci” pe întreaga durată a prezenței Misiunii Militare Franceze în România, după cum o dovedesc jurnalele pe care ambii le-au ținut în timpul războiului.
Pentru a nu rămâne mai prejos, rușii au trimis și ei o misiune militară în România, aflată sub conducerea generalului Mihail Beleaev. Dacă inițial membrii Misiunii Ruse au fost mai mulți și cu grade mai mari decât cei ai Misiunii Franceze, din iarna 1916/1917 ei aveau să fie net depășiți de cei din urmă. Dar mai ales nu aveau să aibă mare influență asupra românilor. Când venea vorba de ruși, românii erau mai degrabă reținuți. Beleaev s-a considerat în competiție cu Berthelot. La un moment dat, generalul rus ar fi afirmat: „Generalul Berthelot are o burtă atât de mare [francezul era, într-adevăr, corpulent – nota D.D.] pentru ca să poată încasa toate loviturile de picior pe care i le voi da eu în spate”. Deși în alianță, cu aceiași dușmani în acel moment, Franța și Rusia își urmăreau interesele particulare până la punctul în care anumite acțiuni puteau dăuna cauzei comune.
În România s-au aflat în timpul Primului Război Mondial și militari din alte națiuni aliate. Era vorba în primul rând de atașații militari, dar și de alți militari sau civili dedicați cauzei aliate. Spre exemplu, italienii și britanicii au avut și ei misiuni militare, deși de dimensiuni reduse în comparație cu cea trimisă de francezi.
Dintre britanici, celebru a fost locotenent-colonelul John Norton-
Griffiths. Inginer specializat în lucrări miniere, acesta din urmă a fost trimis în România în noiembrie 1916, spre a conduce operațiunea de distrugere a instalațiilor petroliere și a rezervoarelor de țiței din Valea Prahovei, precum și a depozitelor de cereale, pentru a nu cădea în mâinile inamicului. Formată din britanici și români, echipa lui Norton-Griffiths a semănat distrugere peste tot pe unde a trecut. Nu întâmplător englezul a fost poreclit „Îngerul Distrugerii”. Alți britanici aveau să fie prezenți în Dobrogea sau în Moldova. Spre exemplu Spitalele Femeilor Scoțiene au deservit inițial o unitate spitalicească pentru îngrijirea soldaților sârbi care luptau în Dobrogea. De serviciile medicale ale acestor femei voluntare au beneficiat și soldații ruși și români, inclusiv după retragerea la Galați. De asemenea, militari scoțieni în celebrele lor kilturi au putut fi văzuți la Iași în 1917.
Catastrofa Armatei Române, retragerea a ceea ce mai rămăsese din ea în Moldova și situația de aici, la sfârșitul anului 1916-începutul anului 1917, le-au reliefat francezilor că era nevoie de resurse umane consistente pentru a ajuta la refacerea potențialului de luptă al românilor.
