Generalul Bethelot era un susținător fervent al păstrării și refacerii Armatei Române pe teritoriul țării, în opoziție cu insistența rușilor ca românii să-și refacă trupele departe în spatele frontului, mai precis în Rusia. El a susținut aceasta inclusiv la conferința interaliată de la Petrograd, de la sfârșitul lunii ianuarie 1917.
Exasperat, generalul Gurko, comandantul-șef al Armatei Ruse, i-a spus la un moment dat lui Berthelot că era „mai român decât românii” și că nu înțelegea care era interesul său ca armata română să fie refăcută, și încă repede. Marele Stat Major Rus a cerut guvernului francez să-l recheme pe Berthelot. Însă evenimentele imediat următoare din Rusia – abdicarea țarului, efervescența revoluționară – au dus la abandonarea planului de schimbare a lui Berthelot. În același timp, oricât de mult simpatiza Berthelot cu românii, el venise în România să apere interesele Franței. Iar Parisul avea interesul ca Armata Română să se refacă, să devină o forță pe frontul oriental și să reintre grabnic în foc împotriva Centralilor.
Numărul membrilor Misiunii Militare Franceze a crescut rapid. În februarie 1917, se găseau în Moldova 277 de ofițeri din armata de uscat franceză, 37 de piloți și observatori, 88 de medici, farmaciști și veterinari, patru ofițeri de marină, opt ofițeri de intendență și administrație, 1.150 de grade inferioare și soldați, mulți dintre ei specialiști. În total, în Moldova erau aproape 1.600 de francezi, a căror principală preocupare era refacerea Armatei Române. De fapt, sub umbrela a ceea ce îndeobște numim Misiunea Militară Franceză s-au aflat patru structuri: Misiunea Militară propriu-zisă (pentru armata de uscat), Misiunea Aeronautică, Misiunea Navală și Misiunea Sanitară.
La intrarea în război, cu cele câteva avioane vechi și de diferite tipuri, aviația română practic nu exista. Și românii, și francezii și-au dat seama că și pe frontul românesc era nevoie de o forță aeriană capabilă să contrabalenseze aviația Centralilor, dar și să ofere informații propriilor trupe. De-a lungul anului 1917, Misiunea Aeronautică avea să cuprindă nu mai puțin de 74 de ofițeri, 42 de subofițeri și 209 gradați și tehnicieni. S-au constituit escadrile și chiar echipaje mixte, româno-franceze, care au oferit acoperire aeriană trupelor din zona frontului, dar și protecție populației civile din spatele frontului.
Pentru combatarea epidemiilor care au decimat Armata Română și populația din Moldova, băștinașă sau refugiată, în iarna 1916/1917 și în primăvara anului 1917 au sosit în România medici, chirurgi și infirmiere din străinătate. Din Franța au venit medici – generaliști, chirurgi, farmaciști, dar și infirmiere etc. – care au format o Misiune Sanitară, în fruntea căreia Bethelot l-a numit pe dr. Coullaud. Intrau aici atât membri ai Misiunii Militare, cât și civili recrutați din Franța de statul român și plătiți de acesta. La jumătatea lunii ianuarie 1918 deja erau în Moldova 88 de medici și chirurgi francezi, doar un sfert dintre ei făcând parte efectiv din Misiunea Militară. În cea mai mare parte implicarea lor a fost exemplară, proporția medicilor francezi morți în lupta cu epidemiile fiind foarte mare. Nu mai puțin de 19 medici au murit în cursul acțiunilor de combatere a epidemiilor. Printre cei mai cunoscuți s-a aflat dr. Pierre Clunet. Universitar renumit, acesta se afirmase anterior în tratarea epidemiilor de tifos din alte părți ale Europei. Ajuns la Iași, el a condus în oraș un spital pentru bolnavii de tifos; a luat însă boala și a murit în martie 1917. Colonelul Dubois, rănit în timpul luptelor din Valahia, în toamna anului 1916, a fost evacuat la Iași, unde a contractat tifosul, care i-a fost și lui fatal.
De asemenea, rolul Franței a fost decisiv în dotarea trupelor române. Armata Română suferise în campania din 1916 pierderi enorme nu doar în oameni, ci și în armament și materiale. Pentru reînarmarea și pregătirea pentru luptă a românilor, au fost achiziționate din Franța și ajunseseră sau erau pe drum până în martie 1917: 220.000 de puști, 4.500 de puști automate, 2.700 de mitraliere, peste 170 de tunuri de câmp și grele, 130 de mortiere de tranșee, 101.500.000 de cartușe, 1.370.000 de grenade, 1.945.000 de proiectile de artilerie, 600.000 măști de gaze, 300 de vehicule, 199 de avioane etc. Legăturile terestre sau maritime directe între Aliații occidentali și România erau imposibile în contextul anului 1917, de aceea toate aceste materiale urmau o rută ocolitoare extrem de lungă, din porturile franceze la Arhanghelsk și Murmansk, apoi pe supralicitatele căi ferate rusești ele ajungeau în Moldova. Armamentul, munițiile și echipamentele primite în 1917 nu au fost gratuite, ci plătite de români.
În perioada refacerii armatei de uscat, ofițerii francezi au fost distribuiți la comandamentele de armată, corpurile de armată, la divizii și regimente, precum și la multe școli de instrucție. Francezii au jucat un rol important mai peste tot, esențial în armele tehnice, artilerie, comunicații, geniu etc. Românii au fost astfel ajutați să deprindă noile tactici și mânuirea armelor primite din străinătate, în special a mitralierelor și puștilor automate, aruncarea grenadelor, a noilor tehnologii, spre exemplu în telecomunicații, dar și realizarea acțiunilor de patrulare și recunoaștere, semnalizarea pe teren, construirea fortificațiilor (Primul Război Mondial a fost preponderent unul de poziții, inclusiv în sectorul românesc al frontului oriental, în 1917), acordarea ajutorului medical și transportarea răniților. Unitățile au făcut aplicații în spatele frontului în vederea verificării cunoștințelor acumulate și a instrucției individuale. Misiunea Militară Franceză a redactat regulamente și instrucțiuni de luptă, care au ajutat considerabil refacerea Armatei Române.
În ansamblu, prezența ofițerilor francezi în România, în 1917, a jucat un rol nu doar în ceea ce privește instrucția, ci și revizuirea comportamentului pe front, schimbarea atitudinii ofițerilor față de proprii soldați. De regulă, francezii i-au impresionat pe soldații români prin exemplul personal, prin umanitatea lor. A fost un plus pe care mulți l-au reținut. Era o mare diferență între aroganța ofițerilor români – nu doar a celor de carieră – și comportamentul ofițerilor francezi. Cultura militară, cultura de corp erau diferite. Superficialitatea făcea casă bună cu brutalitatea în multe cercuri ale ofițerilor români. Proveniți cel mai adesea din medii sociale diferite de ale soldaților (țărani în majoritate), ofițerii români îi desconsiderau pe subordonații de la „bază”, când nu îi tratau cu duritate. În noile condiții, bătaia – care era extrem de răspândită în Armata Română – s-a diminuat apreciabil. Cruzimea era degradantă și inutilă; ea nu putea face soldați mai buni și devotați, iar francezii știau prea bine asta, pe când mulți ofițeri români abia atunci învățau un lucru elementar. Ofițerii trebuiau să fie exemple de conduită pentru soldați, nu stăpâni nemiloși. Instrucțiunile generalului Berthelot către membrii Misiunii sale au fost preluate de generalul Prezan, care le-a trimis ofițerilor români. Și generalul Averescu, mai degrabă critic față de Misiunea Militară Franceză, în mod special față de șeful acesteia, avea să admită că ofițerii francezi ajunși în România, deși prezumțioși, „aduceau în corpurile de trupă totuși o notă de demnitate, devotament în serviciu și eroism pe câmpul de luptă”.
Berthelot a ținut un jurnal al misiunii sale în România, unde a avut deseori cuvinte aspre față de atitudinea ofițerilor români, pe care îi considera în general prea comozi, interesați doar de ei, fără sentimentul datoriei. În schimb, generalul francez a avut cuvinte de apreciere față de soldați, pe care îi considera simpli, curajoși, modești și rezistenți. Tratați cu omenie și bine comandați, acești soldați-țărani puteau face totuși o bună figură în luptele cu Centralii. De altfel, lui Berthelot i se spunea în 1917, cu simpatie, „Taica Bertălău” sau simplu: „Burtălău”. Dincolo de conștientizarea diferențelor culturale, și alți ofițeri francezi i-au prețuit pe români, în vreme ce mulți români i-au apreciat pe francezi pentru ceea ce au făcut pentru o cauză care atunci era comună.
Percepția pozitivă a fost întărită în timpul bătăliilor din vara anului 1917. Mulți dintre francezi au murit în luptă, alături de soldații români, la Mărăști, Mărășești și Oituz. După cum pe Dunăre au murit ofițeri francezi din marină, iar deasupra Moldovei au avut același sfârșit ofițeri francezi din aviație.
Tensiunile dintre ofițerii francezi și cei români nu au lipsit. Am amintit deja despre cele la vârf, dintre generalii Averescu și Berthelot. Și alți comandanți români erau iritați de implicarea francezilor în operațiile militare; se simțeau controlați, ceea ce în anumite privințe nu era departe de adevăr. Pentru a evita acutizarea tensiunii, ofițerii francezi au primit ordini să dea dovadă de tact în relația cu românii, să dea sfaturi, nu să critice. Însă nu doar unii ofițeri francezi au gafat în relația cu cei românii, ci și reciproca a fost valabilă. Contau diferențele culturale, experiența și prestigiul, țară mare versus țară mică, când nu direct „sora mare” versus „sora mică”, ultima formulă autoasumată de români. Complexele erau întreținute, fie și indirect, și de o parte, și de alta.
Dincolo de idealizări, de naivități sau de criticile caustice, Misiunea Militară Franceză și-a atins scopul. Armata Română a fost refăcută, ceea ce i-a permis în vara anului 1917 să dea câteva bătălii care au arătat ce pot face organizarea, armamentul de calitate, instrucția adecvată, încrederea în sine, convingerea că te poți ridica din țărână și poți învinge.
