Statul e atacat de boli autoimune. Diverse organe de stat sunt atacate de anticorpi care le consideră periculoase. Nu sunt produse de cauze externe, ci de proasta organizare internă care sfâșie organismul din interior. Multe organe, altminteri vitale pentru mersul treburilor de zi cu zi, sunt într-atât de înstrăinate unul de altul că și-au declarat război reciproc și ele împreună, nouă, cetățenilor turmentați. Mai mult, chiar și în interiorul organizațiilor statului, adversitatea și conflictul se declanșează ca niște boli autoimune care le diluează și, la urmă, le dizolvă autoritatea și sensurile democrației.
Una dintre tacticile aplicate pe vremuri de Partidul Comunist și, după Revoluție, de Frontul Salvării Naționale a fost învățată din manualul de diversiuni al NKVD-ului: crearea alternativelor totalitare la democrație. Practica a devenit o componentă esențială și iconică a luptei politice. De pildă, pentru a contracara Partidul Național Țărănesc, au creat în 1933 un Front al plugarilor sau, din 1990, un partid democrat-agrar (în care adunaseră toți șefii de CAP-uri care apărau proprietatea de stat).
Pentru a-i anihila pe liberali sau pe social-democrați au provocat scindarea partidelor găsind mereu mai cu forța, mai cu privilegiile, veriga slabă, alternativa totalitară. Nu au putut să-i frângă pe Vasile Voiculescu sau Blaga, i-au avut la îndemână pe Sadoveanu, Barbu, Vadim Tudor sau Păunescu. Vorba lui Jean Moscopol: Ce frumos e să ai ceafă/ Și de la Soviete leafă,/ Să fii frate cu dușmanul/ Și să-ți zică Sadoveanu! Astfel că, pe parcursul ultimelor șapte decenii puterea s-a sprijinit mereu pe alternativa slugilor, din burta cărora vorbea, deus ex machina, stăpânul lor.
Dacă invoci bunul-simț nu te mai aude nimeni...
Într-o societate pluralistă e normal ca orice principiu sau dovadă de bun simț și logică să-și facă loc (dacă-și face) cu mare greutate prin rumoarea generală, rezultată de multe ori din controverse doctrinare (dacă există), orgolii, terorism intelectual/politic sau pur și simplu vedetism. Acest zgomot de fond al universului românesc se întețește în apropierea turnirurilor electorale, ajungând asurzitor. Dacă invoci bunul-simț nu te mai aude nimeni. Dar vacarmul trădează, anticipativ, mesajul esențial al acestor confruntări. În cazul europarlamentarelor, e vorba despre reglajul fin al tunurilor și trompetelor partidului-stat al lui Dragnea pentru a le verifica eficiența împotriva justiției, principiilor de drept și moralității. Vor trage în plin la prezidențiale și la alegerile din 2020.
Mulți spun că PSD-ul e disperat pentru că scade în sondaje și-și pierde majoritatea parlamentară de aceea joacă totul pe o singură carte: compromiterea definitivă a justiției. În felul acesta nimeni nu va mai fi cu adevărat vinovat și nimeni cu adevărat judecat. Vor exista grade de vinovăție sau nevinovăție decise prin vot. Dar a rămas vreodată Liviu Dragnea fără resurse, stratageme și alternative? Nu au reușit el și amicii să reinventeze sistemul juridic al Înaltei Curți și să reconfigureze după bunul plac Curtea Constituțională? Nici nu a avut nevoie de ordonanțe de urgență, ci doar de spinările potrivite pe care să calce. Nu și-a impus de trei ori prim-miniștrii de care avea nevoie, inclusiv echipele de slugi ministeriale care să-i deschidă ușile la tribunal și la Parlament? Și-a pierdut liderul maxim respectul clienților și interlopilor de partid?
Liviu Dragnea nu a părut nicicând lipsit de imaginație și resurse. Și a demonstrat că, din punct de vedere moral, în ceea ce-l privește nu există limite superioare sau inferioare de nedepășit. Mai mult, el și consilierii lui sunt obișnuiți să poarte războaie de uzură și asimetrice, sunt mai pricepuți în gherila urbană, hărțuială și hăituială, decât adversarii lor care încă se mai conduc după manualele învechite ale generalului Clausewitz sau mareșalului Foch, convinși că importantă este confruntarea frontală, nu cea laterală. De aceea par mereu să nu-și dea seama ce i-a lovit în flancuri. Par să nu țină cont de legea alternativei și augmentării totalitare la fel de importantă, în politica actuală, ca aceea gravitațională (i.e., atracția gravitațională va reconfigura scena politică după fiecare tur de scrutin): atunci când au contestat eficient o lege sau o ordonanță de urgență, PSD a retras-o, i-a lăsat pe scandalagii „să fiarbă în suc propriu” (Iliescu dixit) și efectele protestelor să se resoarbă, apoi a redistribuit prevederile legale mult-contestate în alte documente care s-au infiltrat natural în sistem, otrăvindu-l.
Acum par admisibile prevederi care, cu doi ani în urmă, scoteau sute de mii de oameni în stradă. S-a creat o alternativă totalitară la democrație: puterea nu renunță, se retrage strategic. Are timpul și disponibilitatea s-o facă. În felul acesta, stând cu urechea la pământ să audă ce gândește țara (Adrian Năstase dixit), își poate omorî adversarii prin epuizare și plictiseală. La urma urmei, demnitarii urmăresc din fotoliu protestele de stradă și singurul inconvenient este că li se răcesc cafelele. Cu electoratul, ca și mut între tururile de scrutin, lucrurile se rezolvă prin nepăsare, tergiversare, deturnare și disimulare. Iar dacă acestui mut și surd i se redau, la Cotroceni, vocea și auzul, se găsesc mereu unii care să le conteste reprezentativitatea, să-i caute la dosare și să le răstălmăcească vorbele. De fapt, spun unii, după ce că s-a făcut de râs spunând că e „aproape” hotărât să organizeze un referendum pe tema justiției în chiar ziua alegerilor europarlamentare, președintele Iohannis a adăugat o nouă tușă de nehotărâre specifică și caricaturală: nu doar că procesul său de hotărâre e lent și etapizat, dar pare și că nu știe ce anume să întrebe.
Problema justiției este vastă și confuză într-o țară care a lăsat atâtea crime nejudecate, singura strădanie generală fiind de a le mușamaliza, de a le contextualiza. Să le facă perfecte. Sunt de făcut atâtea, spun 61% dintre respondenții unui recent sondaj care și-au pierdut cu totul încrederea în justiție! Ce întrebare ar putea conține buletinul de la referendum? „Sunteți de acord să li se interzică penalilor intrarea în Parlament”? Dar ce te faci cu cei care încă sunt în proces (și sunt mulți)? Unde ar fi prezumția de nevinovăție? Și-apoi ce te faci cu cei care și-au măsluit biografia și și-au ascuns relațiile cu poliția politică?
Dosarul Kovesi este un caz de școală și o radiografie a sistemului...
E suficient să barezi accesul penalilor doar în Parlament? De ce nu și celor care au aparținut poliției politice sau structurilor de conducere totalitare? De ce să nu interzici apariția penalilor în administrația locală? Sau pe listele electorale? În structurile de conducere ale partidelor politice? Iar dacă ajungem aici, credem noi că justiția noastră atât de vulnerabilă la presiunile politice, sfâșiată de pasiuni și ranchiuni personale, ar putea pune ordine în fără-de-legea care colmatează mai mult sau mai puțin toate palierele sociale?
Cum s-ar putea când aparatul cardiovascular al sistemului juridic este în pragul infarctului? Dosarul Kovesi este un caz de școală și o radiografie a sistemului: mai întâi este îndepărtată din sistem, adusă pe o linie moartă. Ministrul însuși este cel care o revocă pe motive de incompatibilitate morală și ilegalități în formă repetată. Se dovedește, cu timpul, că parte din acuzații și probe (mai ales cele colaterale, venite din partea presei de partid și de stat) au fost inventate și fotoșopate. Ea devine o țintă mai ales după ce a ajuns prima pe listele de preferințe europarlamentare în competiția pentru postul de procuror șef european. Totul a culminat cu inculparea ei și interdicția de a părăsi țara. Pentru a-și inventa alibiuri beton, ministrul a inventat o Secție Specială de investigații ai cărei membrii să doarmă ca soldații, îmbrăcați și cu arma la piept, gata oricând de intervenție la ordinul șefului. Sunt magistrați și aceștia, ca și membrii organizațiilor profesionale (inclusiv șefa CSM) care au contestat utilitatea unui referendum pe problema justiției.
Laura Kovesi, pusă sub control judiciar, e oprită la graniță de aceleași instituții de stat care le-au permis unor infractori dovediți și condamnați să fugă din țară în paradisurile acelea fiscale unde și-au investit banii negri, ca să vedem, odată în plus, că în România sabia justiției are două tăișuri, dar nu are mâner. Semn că ceva trebuie într-adevăr să se schimbe în Justiție, pentru a neutraliza sistemele de siguranță care pot dilua actul de justiție, îl pot face derizoriu sau îl pot remonta, să o ia de la zero astfel încât stăpânii jocului nu se mai tem de consecințele infracțiunii, ci de disconfortul eternelor termene de judecată. Printr-o prestidigitație proprie sistemelor totalitare, actul de justiție a devenit reversibil și de-a dreptul arbitrar și, dacă se adoptă și legea care pedepsește protestele împotriva puterii, se va ajunge la situația în care victima este cea penalizată, pentru că nu e loială statului care-i fură libertățile.
Dar și palierul politic e atacat de boli autoimune. PSD-ul a reușit să internalizeze opoziția, să substituie opoziția politică cu sateliții partidului. Pentru a-și scoate adversarii din bătaia reflectoarelor, s-a arătat mai preocupat de opoziția pe care o fac tigrii de carton ai partidului Firea, Țuțuianu sau Stănescu. De asemenea, Victor Ponta și Mihai Tudose se bucură și ei de o mai mare atenție ca adevăratele partide de opoziție. Acestea au fost lăsate să-și consume neputința pe margine și să apeleze uneori la gestul patetic și fără efect al unor moțiuni care nu le dovedesc decât veșnica minoritate parlamentară (în ciuda atâtor demisii și dezertări din PSD!). A fost o stratagemă care a dat mereu rezultate: au fost înființate alternative de partid la opoziția politică, pe modelul Marii Adunări Naționale, al Sovietului Suprem sau al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională.
Asta nu înseamnă că nu-i monitorizează cu atenție pe adevărații oponenți. Nicio temă aducătoare de voturi emisă de opoziție nu scapă radarelor. Treisprezece deputați USR în frunte cu șeful partidului Dan Barna ar vrea o lege care să interzică însemnele, ideile și practicile comuniste, prevăzând închisoare până la zece ani pentru promovarea acestora (mai mult aici și aici). E un fel de a spăla eticheta de neomarxism pe care i-au aplicat-o adversarii politici (și pe care unii membri par s-o merite din plin).
Nicio temă aducătoare de voturi emisă de opoziție nu scapă radarelor...
Proiectul cu pricina e contestat chiar de unul dintre membrii importanți ai USR, Mihai Goțiu care spune că e surprins, iritat și revoltat de acest proiect întrucât califică drept comuniste unele concepte dragi lui: solidaritate și incluziune socială, acces egal la educație și sănătate etc. Alții îl contrazic spunând că o asemenea lege este legitimă într-o societate care mai are încă mulți demoni totalitari de exorcizat.
Nu e mai puțin adevărat că proiectele și discuțiile despre comunism și totalitarism nu par departe de interese oculte și partinice de vreme ce apar mereu împreajma campaniilor electorale ca momeală pentru plevușca din bazinul electoral al celor confuzi, atrași deopotrivă de dreapta cât și de stânga scenei politice, comunismul fiind păcatul originar al părinților fondatori ai partidului. Aceste baloane de încercare sunt lansate însă și markerele oncologice, pentru a depista metastazele comuniste la nivel public. După alegeri interesul dispare. Le regăsim urmele birocratice prin arhivele celor două Camere parlamentare, în cimitirul proiectelor avortate și uitate. Este, de asemenea, semnificativ faptul că, de-a lungul timpului, reacția prim-miniștrilor de toate calibrele și taberele față de asemenea proiecte a fost identică.
Și Dacian Cioloș, și Sorin Grindeanu, și Mihai Tudose și-au dat avizul negativ pe proiectele de condamnare a comunismului avansate de diverse partide. Unii au spus că de vină e comunismul rezidual acumulat pe polii puterii sau teama că, dacă ar fi aplicată, o asemenea lege ar scoate de pe scena publică mai toți actorii și i-ar trimite în culise unde s-ar putea juca cu decorurile și cortinele fără să mai poată fi controlați. Alții s-au întrebat, dacă tot suntem preocupați de totalitarism, de ce nu se aplică în primul rând legea care condamnă însemnele și ideile fascismului, organizațiile de extremă dreapta prosperând acum, la cincisprezece ani după adoptarea legii. S-a spus chiar că legea care ar interzice comunismul ar fi anticonstituțională pentru că atacă drepturi fundamentale, de parcă totalitarismele de orice culoare le-ar fi cultivat și protejat! În spatele acestei amețitoare perdele de fum, foștii activiști și securiști râd în hohote.
Dezbaterea pe tema statului totalitar a exacerbat confuzia morală: se spune că e antidemocratic să scoți comunismul în afara legii. Pe acest fundal înflăcărat de corectitudine politică, paradoxalul Liviu Dragnea, liderul unui partid profund marcat de reflexe totalitare, invită la masa tratativelor și semnează un act de colaborare politică cu un mort viu de pe scena politică: Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat. Este partidul al cărui strigăt de luptă a fost Jos comunismul! și care a purtat această luptă având în prima linie zeci de supraviețuitori-martiri ai sistemului represiv comunist. Astăzi nu a mai rămas din partid nici sediul central. Doar un lider pe care nu mai există suficienți membri să-l conteste. Aurelian Pavelescu este un personaj straniu pe scena politică: a fost tânăr comunist și apoi liberal de rang secund, a cochetat cu extrema dreaptă, apoi cu Traian Băsescu și a ajuns acum la butoniera PSD-ului care vrea să le demonstreze indecișilor că e un partid frecventabil și că poate fi asociat cu simbolul onorabilității politice, partidul lui Corneliu Coposu. Fundația Coposu a reacționat vehement. După ce reamintește abisurile morale și istorice care au stat între Corneliu Coposu și Ion Iliescu, reprezentații Fundației spun că „Indiferent cum a reușit un impostor să pună mâna pe conducerea formală a partidului, el nu reprezintă spiritul creștin-democrat, nu-i reprezintă pe național-țărăniștii din istorie și de azi și, nu în ultimul rând, nu reprezintă familia Coposu.” Deocamdată, însă, ștampila și cheile partidului se află în buzunarul lui Aurelian Pavelescu. Care e în buzunarul lui Liviu Dragnea.
