Cum o notează Le Monde, “recursul american (și britanic) la embargoul energetic împotriva Rusiei îi divizează pe europeni”
La Bruxelles, platforma Politico estimează, cu un soi de Schadenfreude, că ceea ce se petrece în Ucraina le aduce acum un soi de amară satisfacție est-europenilor, precum țările baltice și Polonia, care n-au încetat să avertizeze Occidentul împotriva intențiilor și naturii Rusiei lui Putin, articolul intitulându-se chiar: «V-am spus noi»! («We told you so»…).
NATO și limitele implicării sale
Le Monde analizează poziția actuală a NATO și limitele implicării sale în conflictul ucrainean, totul mărginindu-se pentru moment la un soi de bătălie a narațiunii, la prezentări reciproce ireductibile ale evenimentelor.
Rusia folosește în Ucraina aceleași metode ca în Alep, în Siria, Sau ca acum mai bine de două decenii - în Cecenia: covor de bombe, teroare, bombardamente aparent la întâmplare, orbește. Totul combinat cu o tehnică ce fusese deja încercată în Georgia în 2008 și, invers, cum o scrie Libération, scenariul care se joacă acum în Ucraina riscă să fie repetat în Moldova și Georgia.
Libération mai explică și statutul real al Transnistriei, teritoriul din Moldova care ar putea servi drept pretext unei lărgiri a operațiunilor militare ruse:
«Transnistria constituie în realitate un stat de facto, dar un stat nerecunoscut. Convenția de la Montevideo din 1933 a definit în primul său articol condițiile statalității. Transnistria îndeplinește de fapt primele trei condiții ale statului (să dețină un teritoriu, o populație și instituții proprii) dar nu și ultima (să întrețină relații cu alte state), deoarece nu este recunoscută. Apariția unui stat nerecunoscut rezultă, în general, din victoria militară a unor separatiști, ajutați cel mai adesea de un stat protector, dar fără o biruință politică, care ar fi recunoașterea lor.»
«Din 1992 încoace, Rusia a menținut în permanență circa 1.500 de militari la fața locului, prezentați ca parte a unei “misiuni de menținere a păcii” a Comunității Statelor Independente (CSI, structura de cooperare regională care implică majoritatea statelor fostei URSS), pentru a “proteja” Transnistria. Acesta a profitat de primii cincisprezece ani de existență pentru a-și dezvolta instituțiile. Are acum simboluri naționale, o Constituție, emite propriile sale timbre și propria-i monedă (rubla transnistreană), percepe taxe și a creat asigurări sociale, un sistem de sănătate și de educație (cu manuale proprii, universitate de stat etc.).»
Legiunea străină: «Tiens, voilà du boudin»
Același Le Monde are astăzi un articol-reportaj despre combatanții străini, un soi de Legiune Străină compusă din voluntari din multe țări. Duminică, 6 martie, ministrul de externe ucrainean Dmitro Kuleba a declarat că peste douăzeci de mii de oameni din cincizeci și două de țări s-au prezentat deja în acest scop pe lângă autoritățile ucrainene.
În ajunul acestui anunț, un site Internet fusese lansat de ministerul de externe pentru a pune la dispoziția candidaților coordonatele a 67 de reprezentanțe diplomatice ucrainene din lumea întreagă, unde atașați militari sunt gata să-i îndrume.
Pe teren, Legiunea pentru Ucraina urmează să fie integrată în Apărarea Teritorială, o ramură a Forțelor Armate ucrainene creată după invazia rusă. În urma acestor apeluri oficiale, titluri de presă din întreaga lume au relatat despre felurite înrolări, fără să se știe deocamdată ce valoare ar putea avea pe teren aceste bune intenții afișate.
Presa britanică a scris la rândul său despre plecarea spre Ucraina a circa 150 de foști membri ai forțelor speciale din Afganistan, iar numărul lor pare să crească. Până și ministra de externe Liz Truss a declarat că sprijină demersul acestora. Ea a fost însă contrazisă de ministrul apărării Ben Wallace, care a confirmat în fața Camerei Comunelor că militarii care fac asta încalcă legea: “poziția guvernului este că dacă sunteți membru al forțelor armate, veți încălca legea” plecând pentru a lupta în Ucraina.
Libération răspunde întrebării frecvente în legătură cu importanța reală a faimosului «batalion Azov», gruparea paramilitară ucraineană a cărei existență este deseori folosită ca pretext pentru a justifica pretinsa «denazificare» a Ucrainei de către forțele lui Putin.
Azov e un grup paramilitar compus din voluntari, creat pe 5 mai 2014, numele trimițând la Marea de Azov, astăzi în mare măsură sub jugul Rusiei, de la anexarea Crimeei încoace. Batalionul s-a remarcat atunci când luptătorii săi au recucerit orașul Mariupol de la separatiștii pro-ruși în 2014. Pe teren militar, Ucraina a integrat Azov în garda sa națională (echivalentul jandarmeriei), în toamna aceluiași an.
Inițial, Azov avea doar câteva sute de oameni. Astăzi, acest regiment are 3.500 până la 5.000 de luptători. Recrutări active sunt în curs de desfășurare. În realitate, cum o explică în detaliu Libération, compoziția grupării Azov este mult mai heteroclită, iar din acest grup au făcut și fac parte și anarhiști sau feluriți patrioți naționaliști nu neapărat de extrema dreaptă.
Un important element al structurii internetului se retrage din Rusia
La Londra, The Guardian anunță și analizează retragerea din Rusia a două structuri importante ale internetului: Lumen și Cogent fac ambele parte din rețeaua care permite datelor să circule prin infrastructura internetului.
Cu toate acestea, accesul la sursele de informații a fost blocat în Rusia, indiferent de acțiunile Lumen și Cogent în restul lumii. Facebook și Twitter au fost închise de Kremlin, după ce aceste platforme au blocat la rândul lor serviciile de știri ale statului rus în toată Europa.
Între timp, Twitter lansează un nou serviciu pe Tor - care permite utilizatorilor să navigheze pe net în mod anonim - ceea ce ar putea ajuta utilizatorii să eludeze interdicția din Rusia.
Rolul Bisericii și al ortodoxiei
Patriarhul Kirill duce războiul metafizic pe două fronturi, ironizează la Moscova Nezavisimaia Gazeta (Ziarul - (încă) - Independent). Evitând să condamne intervenția în Ucraina, «Patriarhul Kirill al Moscovei și al Întregii Rusii a spus în predica sa din 6 martie că Rusia duce în Ucraina nu o luptă fizică, ci o luptă meta-fizică împotriva forțelor răului. În opinia sa, nu există pericol mai grav la care se expune Rusia decât paradele gay organizate în Europa liberală», scrie Nezavisimaia Gazeta.
Dar și presa străină se interesează de personalitatea lui Kirill, «acest extrem de fidel (il fedelissimo) aliat al Kremlinului, care a întors spatele Papei. Cu cuvintele sale atât de bine chibzuite în favoarea intervenției militare, patriarhul a închis ușa negocierilor inițiate de Vatican», cum o scrie, în Italia, La Repubblica.
În sfârșit, Le Monde publică astăzi un interviu cu istoricul Antoine Arjakovsky, care estimează că «factorul religios e una din principalele cauze ale războiului din Ucraina».
Patriarhul Kirill, spune istoricul, «a devenit ideologul imperialismului Kremlinului împotriva unei biserici ortodoxe ucrainene care s-a rupt de tutela Rusiei încă din 1919». Dar, din perspectivă istorică, ruptura între Moscova și Kiev urcă până la dominația mongolă începută în 1240, când nordul rusesc (Moscova) a căzut sub autoritatea banilor, iar sudul (Kievul) a intrat în aria de influență polono-lituaniană.
Independența (autocefalia) bisericii ortodoxe ucrainene, recunoscută în 2019 de către patriarhul Bartolomeu de la Constantinopol, n-a făcut decât să formalizeze o despărțire veche de opt secole. Spune istoricul Arjakovsky:
„Kirill a arătat întotdeauna un sprijin neclintit pentru Putin, fie că a fost vorba de anexarea Crimeei sau de bombardarea Alepului, în Siria. În semantica Patriarhului Moscovei, invadarea Ucrainei este o apărare împotriva unui imperiu al răului, care include acea Biserică autocefală ucraineană care a divizat Ortodoxia.»
Și, conchide istoricul: «Acolo unde Kirill a binecuvântat invazia, Epifan al Ucrainei (care mai e și tânăr, având doar 43 de ani) i s-a adresat în ultimele zile, cerându-i ca măcar să-și repatrieze soldații morți pentru a-i îngropa cu demnitate. Această declarație foarte puternică își propune evident să facă de rușine statul rus, dar și să trezească conștiința Bisericii Moscovei, contribuind în același timp la solidificarea națiunii ucrainene.»
