Nu credeam să-nvăţ chimie vreodată citind… beletristică – noroc de italianul Primo Levi (1919 – 1987), autorul romanului Sistemul periodic, Art, 2019, construit după modelul Tabelului lui Mendeleev, care „face din chimie o metaforă a vieţii sale” în 21 de capitole, fiecare purtând numele unui element – Azot, Fier, Potasiu, Argint ş.a. –, în ideea că tocmai „chimia i-a dat formă vieţii sale, a definit-o, iar la Auschwitz chiar i-a salvat-o. Într-un final, chimia va fi absolut tot: viaţa însăşi” (Nature).
Scriere autobiografică, făcând trimitere şi la cartea ce i-a adus notorietate – Mai este oare acesta un om? (1947) –, şi totodată de mare virtuozitate stilistică & imaginativă – a se vedea, în acest sens, Plumb şi Mercur, singurele texte de ficţiune pură ce par să fie redactate de Borges –, bref, o adevărată bandă a lui Mobius în care „jocurile de trecere” sunt tot atâtea piste narative – „Aş putea povesti nenumărate istorii diferite, şi toate ar fi adevărate: toate literalmente adevărate, în ce priveşte natura schimbărilor, ordinea şi datele lor” –, iar autenticitatea trăirii se adevereşte o dată în plus printr-o scriitură de înalt voltaj: „Eu însă mă întorsesem din deportare de trei luni şi o duceam rău. Lucrurile văzute şi îndurate mă ardeau pe dinăuntru; mă simţeam mai aproape de morţi decât de vii, mă simţeam vinovat că sunt om, fiindcă oamenii construiseră Auschwitz-ul, iar Auschwitz-ul înghiţise milioane de fiinţe umane, şi mulţi prieteni de-ai mei, precum şi o femeie dragă inimii mele”. (Că tot s-a vorbit de o femeie, cu câtă tandreţe se poate scrie despre femeia altuia pentru a vorbi de fapt despre condiţia sa de paria: „El goi, ea goia, conform terminologiei atavice: s-ar fi putut deci căsători. (…) asta însemna aşadar să fii altfel: acesta era preţul de plătit pentru că eşti sarea pământului. S-o duci pe cadrul bicicletei pe fata pe care ţi-o doreşti, şi să fiţi atât de departe unul de altul, încât nici măcar să nu te poţi îndrăgosti de ea: s-o duc pe cadru în Viale Gorzia ca s-o ajut să fie a altuia, şi să dispară din viaţa mea”.)
Revenind la structura cărţii, nu pot să nu remarc că mottoului – „E plăcut să povesteşti necazuri trecute” (proverb idiş) – îi corespunde această confesiune auctorială: „Dacă-i adevărat că nu e durere mai mare decât să-ţi aminteşti de vremurile fericite în clipele de nenorocire, nu-i mai puţin adevărat că evocarea unei spaime cu sufletul împăcat, aşezat la o masă de scris, e un izvor de profundă satisfacţie”, şi asta deoarece romanul lui Primo Levi constituie mărturia unui supravieţuitor, „pe care lumea o va citi şi în anul 2085” (Nature).
20 septembrie ’21
