Linkuri accesibilitate

Prin Arendt, către identitate și demnitate...


Am recitit recent faimoasa scrisoare de răspuns adresată de Hannah Arendt, pe 24 iulie 1963, marelui cărturar israelian, originar ca și ea din Germania, Gershom Scholem, în urma apariției controversatei ei cărți, Eichmann la Ierusalim. Raport asupra banalității Răului, și a polemicilor furibunde care au acompaniat-o. Cel puțin trei erau reproșurile lui Scholem, cu care Hannah Arendt împărtășea multe amintiri și sentimente, inclusiv iubirea pentru cel care a fost Walter Benjamin.

Mai întâi, era chestiunea sionismului. Pentru Scholem, Arendt nu dovedea necesarul atașament față de această doctrină politică. Gânditoarea îi atrăgea atenția că, deși legată prin vechi prietenii de unii lideri sioniști, în primul rând Kurt Blumenfeld, ea personal nu fusese niciodată sionistă. Pentru Scholem, reticențele legate de sionism ale Hannei Arendt țineau de faptul că ar fi fost legată, în tinerețe, de stânga germană, în special de aceea marxistă. Autoarea Originilor totalitarismului făcea cu acest prilej o afirmație extrem de importantă pentru cei interesați de biografia ei intelectuală, atât de intens intersectată cu marile dileme ale veacului XX. Nu, ea nu venea dinspre stânga, ci, dacă venea de undeva, acel tărâm originar era tradiția filosofiei germane.

Mai departe, Scholem îi obiecta în termeni duri tonul glacial, chiar arogant, cu care scrisese în cartea ei despre ceea ce-a implicat activitatea Consiliilor Evreiești în zonele ocupate de naziști. Nu faptele contau în acest caz, ci presupusa ei lipsă de empatie. Îi lipsea, scria Scholem, dragostea pentru poporul evreu (Ahabath Israel). Răspunsul Hannei Arendt mi se pare emblematic pentru ceea ce putem numi vocația cosmopolită a spiritului modern, refuzul încartiruirii într-o baracă de tip colectivist, al blocării în logica specioasă a colectivelor. Este ceea ce afirmă și scriitoarea croată Slavenka Drakulić, că atunci când „Noi” se substituie lui „Eu”, individul dispare, se dizolvă în magma adeziunilor fanatice. Astfel se naște cultul salvatorului magic. Locul demnității este luat de obediență, de înregimentare, de devotamente sectare. Credința se substituie rațiunii. Orbirea ia locul Luminilor.

Evreitatea era pentru Hannah Arendt un fapt ontologic, o realitate pe care nu s-a gândit niciodată să o ascundă ori să o nege: „Ai dreptate—nu sunt mișcată de niciun fel de «dragoste» de acest gen, și aceasta din două rațiuni: nicicând în viața mea nu am «iubit» vreun popor sau vreo colectivitate—nici poporul german, nici pe cel francez, nici pe cel american, nici clasa muncitoare ori altceva de același gen. În fapt, mi-am «iubit» doar prietenii și singura dragoste pe care o cunosc și în care cred este dragostea pentru persoane. În al doilea rând, această «dragoste pentru evrei» mi-ar apărea, întrucât sunt eu însămi evreică, drept ceva suspect. Nu pot să mă iubesc pe mine însămi ori ceva din care fac eu însămi parte”.

Cât privește relatarea a ceea ce s-a dezbătut în proces despre rolul Consiliilor, Hannah Arendt preciza că nu era vorba de perioada de până în 1941, ci de aceea care a urmat, când s-a ajuns la situații cel puțin problematice în care colaborarea a putut duce la colaboraționism. A le nega și a-i ataca pe aceia care îndrăznesc să le identifice, înseamnă prelungirea unui unmastered past, a unui trecut care nu a fost confruntat în chip deschis și onest. Pentru Hannah Arendt, nimic nu era mai important decât ceea ce filosofii secolului al XVIII-lea numeau truths of fact, adevărurile factuale pe care nu le poate oblitera nicio doctrină supra-individuală.

Scriu aceste rânduri și mă gândesc la resurecția pasiunilor colectiviste, primordialiste și chiar tribale în zilele noastre, ca și cum omenirea n-a învățat nimic din lecțiile unui secol mai violent, mai brutal și mai însângerat decât oricare altul în istorie. Mă gândesc cum renasc mituri pe care le credeam epuizate și compromise, cum se rostesc din nou lozinci belicoase și cum se contestă valoarea ireductibilă a individului. Totalitarismul a distrus ființa juridică și pe aceea morală. A le reclădi este un demers ce poate dura decenii.

Asemeni Hannei Arendt, nu-mi voi nega niciodată evreitatea, dar nu o voi transforma nici în scut, nici în iatagan. Dragostea mea va fi întotdeauna pentru prieteni, nu pentru entități colective. Aveam 20 de ani când am auzit din gura unui coleg de facultate o expresie peiorativă despre maghiari. Am reacționat oripilat. „Ce te bagi, tu nu ești ungur”, mi-a replicat personajul. Nu sunt ungur, dar orice jignire a unui semen al meu pentru că este ceea ce este o resimt ca pe o vătămare a propriei mele condiții umane. Identitatea ne este dată, dar ea nu este ceva înghețat, o construim noi înșine mereu, într-un dialog fără capăt cu sinele și cu lumea.

Vezi comentarii (4)

XS
SM
MD
LG