Linkuri accesibilitate

Prizonierii de război Centrali și internații civili în România, 1916-1918 (XXXI)


Moment de relaxare pe front, 1917

Alte centre de internare se aflau în partea est-centrală și sud-estică a județului Botoșani: Ștefănești, Românești, Rânghilești și Călărași.

Centrul Ștefănești

Târgul Ștefănești era important din punct de vedere comercial și administrativ (sediu al plasei omonime), situat în apropierea Prutului. Centrul de internare a fost vizitat de reprezentanții Elveției la 12 mai 1917, când se aflau acolo doar opt ingineri. Aceștia se descurcau cu resurse proprii, erau bine instalați și hrăniți. Mai mult decât atât, aveau o libertate de mișcare foarte mare. Din când în când primeau autorizația de a părăsi centrul și a merge la Iași, unde aveau interese. Se pare că aceasta a fost totuși o situație temporară.

O situație din 1917 conține date privind numărul și categoriile de internați aflați la Ștefănești. În total erau 1.148 de persoane. „Străinii” – cetățeni români erau 992, dintre care 660 de etnici bulgari, 205 turci, 119 români, trei albanezi, trei austrieci, un german și un armean. În privința cetățenilor străini, aceștia erau 156, repartizați astfel: 104 din Bulgaria (82 de etnici bulgari, 19 turci, doi macedoneni și un român), 42 din Imperiul Otoman (32 de albanezi, 19 turci și un persan), 10 din Austro-Ungaria (cinci evrei, patru germani și un polonez). Potrivit altor date, mulți dintre internații bulgari și turci au murit în 1917. La 2 februarie 1918, se aflau în centru 1.022 de internați, dintre care 616 bulgari, 364 turci, 41 austro-ungari și un german.

Elvețienii René Guillermin și Walther v. Stockar s-au aflat la Ștefănești în ziua de 15 martie 1918. Ei au găsit în centru 218 internați, dintre care 91 de bulgari, 58 de austro-ungari, cu toții din clasa I, 51 de turci, 17 albanezi și un german. Comandantul centrului era C. Rădulescu, ofițer din jandarmerie, considerat foarte bun. De asemenea, un doctor român (Stănescu) se dovedise de mare ajutor internaților. O parte a internaților era cazată în bordeie, iar o alta în casele țăranilor din Ștefănești. Exista un cuptor de deparazitare. Alimente puteau fi cumpărate din sate, spre exemplu un ou cu 30 de bani, iar slănina cu 15 lei kilogramul. Bulgarii și turcii care erau în lagăr în martie 1918 lucrau în agricultură. Pentru schimbarea locului de ședere sau pentru repatriere unii internați au trebuit să plătească. Se pare că plângerile priveau mai ales centrul de la Răducăneni, din Regiunea Sud. Corupția nu era o realitate provocată de război în administrația românească, inclusiv în cea exercitată sau controlată de militari, fapt binecunoscut și de cetățenii români, dar observat și de străini.

Spălătorie de campanie, Primul Război Mondial
Spălătorie de campanie, Primul Război Mondial


Centrul Românești

La sud de Ștefănești, chiar pe malul Prutului, se află comuna Românești, unde s-a aflat un centru de internare în anii 1916-1918. Numărul internaților era de 404, potrivit unei statistici din 1917. Dintre aceștia, 401 erau „străini” – cetățeni români (394 de etnici bulgari, cinci germani, un evreu și un armean), iar trei cetățeni ai Austro-Ungariei (doi etnici germani și un evreu). La 10 decembrie 1917, numărul persoanelor internate scăzuse la 376, pentru ca la 2 februarie 1918 să ajungă la 298, dintre care 294 bulgari și doi germani.

Elvețienii ne-au lăsat și ei informații despre situația din centrul Românești, la 15 martie 1918. Erau în evidențe 293 de internați, dar în centru se aflau doar 31 de persoane, bulgari sau turci ori cetățeni români din Cadrilater. Aceștia locuiau în sat, aveau o mină bună și lucrau în agricultură. Fenomenul fugii din centru luase amploare, de vreme ce reușiseră să facă aceasta 68 de internați, iar alți opt erau la închisoarea din Botoșani, pentru tentativă de evadare.

Centrul Rânghilești

La Rânghilești – centru de comună în timpul Primului Război Mondial, astăzi sat în comuna Santa Mare – s-a aflat un important centru de internare. Potrivit informațiilor adunate de reprezentanții Elveției în primăvara anului 1918, în urma discuțiilor cu internații, fuseseră acolo 2.852 de internați. Din cauza tifosului exantematic, a frigului și diverselor privațiuni au murit 1.483 dintre ei, inclusiv 29 de austro-germani. Explicația rezidă, probabil, și în faptul că până la sfârșitul anului 1917 în centru nu existase un medic.


În vara anului 1917 au fost construite la Rânghilești bordeie, care s-au dovedit de bună calitate. Când au ajuns reprezentanții Elveției în centru, în noiembrie 1917, erau acolo 437 de internați, dintre care 44 își asigurau singuri hrana, iar 393 făceau parte din clasa a III-a, așadar erau utilizați la muncă. Potrivit cetățeniei, erau 277 de bulgari, 145 de austro-ungari și 15 germani. Erau prezente și mai multe femei (cu copii), care își însoțiseră de bunăvoie soții. Cazarea era bună, în schimb hrana se dovedea insuficientă și puțin variată. Starea de sănătate era considerată bună, dar mai mulți internați erau palizi și slăbiți. Cât despre serviciul sanitar, acesta era mai bun în comparație cu situația din primăvara predecentă. De atunci și până în noiembrie 1917 fuseseră trei morți, iar în iarna 1917/1918 aveau să se înregistreze doar doi morți.

O situație detaliată din 1917 dezvăluie că la Rânghilești erau 1.203 internați. Dintre aceștia, 800 erau „străini” – cetățeni români: 379 de etnici bulgari, 329 de turci, 25 de români, 19 germani, 15 evrei, opt albanezi, șapte greci, șase maghiari, șase polonezi, patru armeni, un rus, un italian. Era menționat și un apatrid. Cetățenii străini erau 402: 288 din Austro-Ungaria (160 de etnici maghiari, 82 de germani, 15 polonezi, nouă români, șapte evrei, doi ruși, un italian, 13 de alte naționalități), 74 din Bulgaria (62 de etnici bulgari, cinci turci, trei armeni, doi români și doi macedoneni), 21 din Imperiul Otoman (10 turci, patru macedoneni, trei albanezi, doi evrei, un armean și unul de altă naționalitate), 19 din Germania (18 erau etnici germani, despre unul specificându-se că era alsacian).

Numărul internaților avea să scadă în perioada următoarea la Rânghilești, dovadă că la 10 decembrie 1917 mai erau 1.131, iar la 2 februarie 1918 doar 702, dintre care 330 bulgari, 332 turci, 36 austro-ungari și 12 germani. Reducerea numărului celor internați a fost cauzată mai ales de repatrieri. Spre exemplu, la începutul lunii ianuarie 1918 au fost repatriate 321 de persoane.

Generator de vapori, 1917
Generator de vapori, 1917


Ajunși la 15 martie la Rânghilești, elvețienii au găsit acolo 275 de internați, dintre care 235 de bulgari și turci, 32 de austro-ungari și opt germani. Paiele pentru paturi erau înlocuite la opt zile. Internații aveau o mină bună, munceau la câmp, iar drept plată primeau 1,50-2 lei pe zi, în vreme ce iarna câștigau doar un leu/zi. Nu se înregistrau rele tratamente contra intrernaților, însă câțiva dintre ei nu își primiseră banii trimiși de Legația Elveției încă din 1917. Comanda centrului era asigurată de locotenentul O. State, apreciat ca foarte bun. Acesta îi succedase locotenentului Elian, decedat, care se dovedise opusul succesorului său.

Centrul Călărași

La sud de Rânghilești se afla satul Călărași, înființat la sfârșitul secolului XIX. Centrul de internare aflat acolo a fost vizitat de medicul elvețian Luciano Bacilieri la 17 mai 1917. În acel moment erau acolo 206 austro-ungari și germani, dintre care 172 din clasa a III-a, inclusiv 10 femei și opt copii, iar 34 din clasa I. Internații dormeau în cea mai mare parte în sat, în casele țăranilor, care erau curate, dezinfectate cu var (situația era valabilă și în martie 1918). Unii dormeau pe paie, la fel ca soldații români. În privința hainelor, încălțămintei, rufăriei și săpunului, situația era mai bună decât în celelalte centre de internare.

Comandantul fusese schimbat în februarie 1917, iar condițiile de viață cunoscuseră o îmbunătățire până în luna mai același an. Cantitățile de alimente la care erau îndreptățiți internații se primeau, spre deosebire de perioada de dinainte. La Călărași mâncarea era mai variată, în comparație cu cea din alte centre. Internații primeau câte 750 grame/zi de pâine, fasole (250 grame), ceapă (20 grame), cartofi (400 grame), sare (15 grame), zahăr (15 grame) și ceai (1/2 grame). Carnea fusese distribuită în mod neregulat.

În aceste împrejurări, oamenii arătau bine. Fuseseră înregistrate doar 16 decese. Deși elvețienii considerau că situația sanitară era satisfăcătoare, tot ei observau că bolnavii aflați la infirmerie erau neglijați. Medicul din zonă își avea sediul la Românești, de unde (călare) făcea două ore și jumătate până la Călărași. El venea în cel din urmă loc de două ori pe săptămână, însă existau plângeri împotriva lui că nu-i examina pe bolnavi. Asistență medicală oferea ocazional și doctorul trupei românești din zonă. Acesta luase decizia – în mai 1917 – de transportare a unui internat grav bolnav la spitalul militar din Călărași.

În nord-estul județului Iași existau două centre de internare, situate pe teritoriul localităților Bivolari și Trifești.

Județul Iași: căile de comunicație la 1897
Județul Iași: căile de comunicație la 1897


Centrul Bivolari

În târgul Bivolari, pe o faleză a Prutului, a funcționat un centru de internare în timpul primei conflagrații mondiale. Tifosul exantematic a făcut ravagii în prima parte a anului 1917. Tratamentul era departe de a fi corespunzător, de aceea nu este de mirare că, potrivit celor relatate ulterior de internați, 1.200 de oameni au murit atunci.

Dintr-o situație datând din 1917, aflăm că din cei 707 internați din centrul Bivolari, 622 erau bărbați cu vârste între 17-50 de ani (424 de bulgari și 198 de turci), 63 bărbați peste 50 de ani (47 de bulgari și 16 turci), 13 bărbați invalizi și infirmi (nouă bulgari și patru turci), o singură femeie (bulgăroaică) și opt copii sub 17 ani (șapte bulgari și un turc). Numărul internaților scăzuse la 683, la 10 decembrie 1917. La 2 februarie 1918 erau 667 de persoane în centru, dintre care 470 de bulgari, 188 de turci și nouă austro-ungari.

Reprezentanții Elveției au ajuns la Bivolari în ziua de 13 februarie 1918. În scripte erau 703 internați, bulgari din Cadrilater și turci. Dintre ei, 579 erau la muncă, iar 124 în centru (80 de bulgari, 43 de turci și un german). Se înregistrau și 20 de evadați. Oamenii arătau bine, în general fiind vorba de indivizi solizi. Existau și câțiva copii cu vârste între 12 și 15 ani. Internații locuiau atunci în 12 bordeie, curate și călduroase. Fiecare avea 25 de metri lungime și putea adăposti 50 de oameni. Hainele internaților erau în stare proastă, în schimb opincile erau bune. Apa necesară era luată din Prut. Exista o infirmerie descrisă ca „foarte primitivă”. Căpitanul V. Boldur-Costaki era apreciat drept „foarte bun și foarte binevoitor”.

Centrul Trifești

Astăzi centru de comună, satul Trifești făcea parte în urmă cu un secol din comuna Hermeziu, și se afla la circa 36 de kilometri nord-est de Iași. La un moment dat, în 1917, internații din centrul Trifești erau în număr de 954 și se împărțeau astfel: 833 de bărbați cu vârste între 17-50 de ani (635 de bulgari și 198 de turci); 32 de bărbați peste 50 de ani (30 de bulgari și doi turci), 19 bărbați invalizi și infirmi (etnici bulgari); 70 de copii sub 17 ani (60 bulgari și 10 turci).

La 10 decembrie 1917, la Trifești erau 805 internați, dar la 2 februarie 1918 numărul avea să crească la 866, dintre care 749 de bulgari, 115 turci și doi austro-ungari. În scriptele centrului de la Trifești se regăseau 849 de internați la 13 februarie 1918. Dintre aceștia, 610 erau la muncă, 89 evadați, iar 17 în lagăr. Era vorba mai ales de bulgari, originari din Cadrilater, și de turci (114 la număr). Oamenii locuiau în bordeie, care arătau bine, fiecare putând adăposti 50 de persoane. Exista o infirmerie rudimentară, iar latrinele constau într-o groapă cu scânduri deasupra. Internații erau îmbrăcați decent și nu aveau paraziți. Bucătăriile erau curate, hrana și apa erau suficiente, iar din sat puteau fi cumpărate alimente.

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG