Internații din Moldova: clase, cetățenii, etnii
Internații civili aflați în centrele din Moldova erau împărțiți în mai multe clase. Potrivit unei decizii a Comisiei Internaților, din 9 iulie 1917, s-a stabilit împărțirea internaților în trei clase. Clasa I-a îi cuprindea pe intelectuali, unde intrau cei care aveau titluri academice, absolvenții de facultate și școli superioare, precum și absolvenții de liceu, dar și cei care prin situație și relații erau asimilați intelectualilor; funcționarii superiori; cei care practicau profesii liberale; marii industriași și marii comercianți. În clasa a II-a erau incluși micii burghezi, industriași și comercianți, precum și funcționarii civili. Internații din primele două clase nu erau obligați să muncească. Cea de-a III-a clasă îi cuprindea pe toți ceilalți internați, adică țărani, muncitori, meseriași etc. Aceștia erau cazați și hrăniți de către stat, dar erau folosiți la diferite munci, pentru care primeau o plată.
Din punct de vedere al cetățeniei, internații aflați în centrele din Moldova erau austro-ungari, germani, bulgari, turci și români. Cei din urmă erau mai ales cetățeni români de etnie bulgară, din Dobrogea. Austro-ungarii erau în parte comercianți evrei stabiliți înainte de război în orașele Bârlad, Galați, Brăila și București. De asemenea, erau numeroși și cetățenii austro-ungari ridicați de trupele române din Transilvania, la începutul războiului. Mulți dintre ardeleni erau de etnie română, iar tratamentul de care se bucurau era unul de favoare. Germanii erau mai ales comercianți și funcționari, care se stabiliseră în România înainte de război. Bulgarii și turcii erau în mare majoritate țărani și muncitori. În pofida disputelor politice și a lipsei reciproce de simpatie, românii îi apreciau pe bulgari ca muncitori. În Moldova au fost evacuate familii întregi. În timp, femeile și copii au fost puși în libertate. Unele femei au preferat să rămână în centrele de internare, alături de soții lor, păstrându-și libertatea.
Pe măsură ce treceau lunile, tot mai mulți internați rămâneau fără resurse financiare, inclusiv cei din clasa I-a. Atunci când erau epuizate resursele internaților, întreținerea lor cădea în sarcina autorităților române. Acestea au stabilit ca internații care nu intrau la categoria „ordinar” (cu sensul de „obișnuit”, în epocă) să fie trecuți în clasa a II-a și să primească 1,80 lei/zi, pentru a-și asigura cele necesare traiului. Dacă primeau bani și de la familii, suma de care beneficiau urma să fie redusă cu 60%. Internații din clasa I-a primeau și ei, dacă li se epuizaseră fondurile, câte 2,50 lei/zi, celelalte condiții fiind valabile ca la clasa a II-a.
Potrivit unor instrucțiuni emise de autoritățile române, în fiecare centru exista un comitet al internaților, ales de și dintre ei. Menirea sa era de a se îngriji de nevoile internaților, de a le reprezenta interesele în fața comandantului de centru, cu care trebuia să colaboreze îndeaproape. Decizia de constituire a comitetului dintre și pentru internați a fost una dintre cele mai bune luate de autoritățile române, rezultatele pozitive fiind vizibile și pentru observatorii neutri. În unele centre comitetele au reușit să conlucreze cu autoritățile militare, să propună soluții care au îmbunătățit viața internaților, în vreme ce în alte locuri lipsa de tact și de realism nu au făcut decât să-i indispună pe comandanții români. De asemenea, un registru de inspecții și reclamații trebuia să existe în fiecare centru.
Cazarea internaților în Moldova
Internații de bună condiție socială, din primele două clase, obișnuiți să trăiască în confort, au fost plasați în orașe și în cele mai bune sate. Huși, Răducăneni și Ștefănești sunt exemplele potrivite în acest sens. Însă cei mai mulți internați ajunseseră în sate mici, îndepărtate de căile de comunicații, care ofereau condiții modeste și erau și aglomerate.
Cazarea internaților se făcea în casele țăranilor, iar pentru aceasta se plătea o chirie lunară. Internații din clasa a III-a plăteau suma comună de 10 lei/lună, cei din clasele a II-a și I-a, care erau întreținuți de stat, câte 15 lei/lună. Cei care suportau întreținerea din resursele personale achitau o sumă stabilită prin negocieri între părți, dar care nu putea fi mai mare de 30 de lei/lună. Internații se puteau instala mai mulți într-o cameră, prețul chiriei fiind astfel mai ușor de suportat.
Locuințele pentru internații din clasele I-a și a II-a erau în general curate și bine întreținute. Curățenia era prezentă și în multe locuințe pentru internații de clasa a III-a, dar nu suficient pentru a corespunde exigențelor unor observatori neutri, precum medicii elvețieni care au vizitat centrele de internare în mai multe rânduri, în 1917 și 1918. Cauzele erau aupraaglomerarea camerelor, lipsa posibilității de aerisire, în unele locuri geamurile fiind încastrate în zid, faptul că se gătea în același loc unde se și locuia, plus obiceiurile unor internați sau ale gazdelor. Multe case sau camere nu erau locuibile, unele din motive de igienă, altele pentru că nu aveau căldură pe timpul iernii.
Casele țăranilor din Moldova, în special în zonele colinare unde se aflau regiunile de internare, erau mai ales din pământ bătătorit, cu un singur etaj, având acoperișuri de paie sau stuf. De regulă, era vorba de două camere de 4 m pe 4 m, cu înălțimea de 2,30 m, separate de o tindă de 1,50 m lățime. Fiecare cameră avea câte două ferestre mici, una spre fața casei, cealaltă spre o latură. Pe jos se afla pământ bătătorit. Camerele erau încălzite cu ajutorul unor sobe. Familiile localnicilor erau numeroase și își rezervau o cameră, de multe ori condițiile de locuit fiind precare. Cealaltă cameră era repartizată internaților. În funcție și de prețul chiriei, unele camere erau bine aranjate. Camerele în care locuiau internații din clasele I-a și a II-a erau în general bune, uneori deosebite, cu sobe din pământ refractar, care dădeau o căldură bună, paturi, cuverturi etc. În camerele pentru internații din clasa a III-a locuiau câte trei-patru persoane, care dormeau pe paturi improvizate de lemn, pe saltele de paie, alteori direct pe scânduri. Paturile erau situate la circa 50-60 de centimetri deasupra solului, iar dedesubt era un fel de debara, unde internații își țineau diferite obiecte.
În mod vizibil inadecvate – ca peste tot în România, de altfel – erau WC-urile. Cu extrem de puține excepții, acestea se găseau în afara casei, în grădină. Erau rudimentare, vădind o preocupare premodernă pentru regulile de igienă.
Alți internați locuiau în bordeie. Era vorba îndeosebi de bulgari și turci, care, ca și românii, erau obișnuiți cu acest tip de locuință. În martie 1918, observatorii le găseau acceptabile, în bună stare și călduroase.
Atât internații, cât și băștinașii își încălzeau locuințele cu lemne. Acestea erau din abundență acolo unde pădurile se aflau aproape de sat. Distanța mare față de pădure crea însă probleme, pentru că drumurile erau desfundate, impracticabile în anotimpurile umede, animalele de tracțiune lipseau adesea. Iarna 1916/1917 a fost una extrem de grea, ceea ce i-a afectat și pe internați, și pe localnici. În schimb iarna următoare a fost destul de blândă, mai ușor de suportat, iar în plus oamenii fuseseră mai prevăzători și pregătiseră combustibil pentru foc. Iluminatul locuințelor a reprezentat o mare problemă de-a lungul întregii perioade de internare. Petrolul și lumânările se găseau în cantități extrem de reduse.
În martie 1918, locuințele în care se aflau internații erau considerate de către elvețieni în general convenabile și neaglomerate. Această apreciere survenea însă după repatrierea invalizilor și după plecarea a numeroși internați, astfel încât casele puțin confortabile fuseseră evacuate, iar centrele erau descongestionate.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
