Decrete, ordine și norme românești suplimentare
Biroul Prizonierilor de Război a transmis lagărelor de prizonieri de la Brăila, Tecuci, Galați, Bârlad, Șipote, Ișalnița și Hagieni, la 21 august/ 3 septembrie 1916, normele privind internarea prizonierilor. Ofițerii și trupa urmau să fie internați în localuri separate, pentru a evita comunicarea. Toți prizonierii de etnie română trebuiau reuniți într-un lagăr separat. Prizonierii de alte etnii urmau să fie internați împreună. Repartizați în grupe de câte 20-30, potrivit capacităților de cazare dintr-o cameră, prizonierii aveau să fie puși sub comanda gradaților prizonieri de etnie română. Atunci când aceștia nu erau disponibili, gradații erau aleși din rândurile altor grupuri etnice din Austro-Ungaria, sârbi, cehi, croați sau italieni. Se prevedea expres ca din rândurile ungurilor și germanilor să nu fie aleși gradați responsabili de grupă/cameră. În vederea asigurării disciplinei, grupurile mari de prizonieri – de 500-1.000 – erau puse sub comanda unor ofițeri ai Armatei Române sau a unor ofițeri prizonieri etnici români, capturați din Armata Austro-Ungară. S-au înregistrat situații în care autoritățile administrative i-au pus în același lagăr pe refugiați, dezertori și prizonierii de război străini, ceea ce a atras plângeri din partea multor internați.
În perioada neutralității ajunseseră în România militari refugiați și dezertori din armatele celor două blocuri care se înfruntau în Europa. Potrivit convențiilor internaționale, aceștia au fost internați în lagăre, bucurându-se de drepturile prevăzute în tratate. În România se găseau la 1 august 1916 peste 1.600 de militari din armatele Antantei (ruși și sârbi) și ale Puterilor Centrale (germani, austro-ungari, bulgari și turci) care erau dezertori și refugiați; doar patru erau ofițeri, opt cadeți (elevi ai școlilor militare), iar ceilalți aparțineau trupei.
Printr-un decret regal, din 23 august/ 5 septembrie 1916, s-au constituit pe lângă Direcția de Statistică din Ministerul de Război două comisii. Una urma să se pronunțe asupra chestiunilor referitoare la prizonierii de război, iar cealaltă asupra problemelor care îi priveau pe internații civili. Hotărârile celor două comisii se supuneau aprobării Ministerului de Război și se aduceau la îndeplinire prin Direcția de Statiscă, din acelaşi minister. Totodată, comisiile puteau controla – prin membrii lor sau prin delegați – modul în care erau puse în aplicare măsurile dispuse.
Potrivit unei decizii luate de Comisia Prizonierilor de Război, la 24 august/ 6 septembrie 1916, refugiații militari și civili din țările cu care România se afla în război și care se găseau în lagărele românești erau considerați prizonieri de război. Conducerile unor lagăre ridicaseră problema ofițerilor Centrali refugiați și dezertori, care înainte de intrarea României în război primeau soldă, din care se asigurau hrana și cheltuielile personale ale celor în cauză. Comisia a decis ca dezertorii din armatele inamice să fie considerați și ei prizonieri de război. Dezertorii Centrali de etnie română aveau să fie ținuți în lagăr, dar separați de ceilalți prizonieri. În eventualitatea aprobării de către Ministerul de Război, aceștia puteau fi încadrați într-o unitate separată – într-o „Legiune”, cum se nota în documentul oficial –, care urma să fie alcătuită exclusiv din transilvăneni și bucovineni, sau să fie încorporați direct în Armata Română.
Refugiații militari și civili din țările aliate aveau să fi predați statelor cărora le aparțineau. Dezertorii din țările aliate aflați deja în lagărele românești aveau să fie eliberați, putându-se stabili în anumite localități, unde trebuiau să muncească pentru a-și câștiga existența. Urmau să fie supravegheați de poliție, spunându-li-se că în caz de părăsire a localității aveau să fie extrădați către statele de proveniență. Toți supușii statelor aliate care dezertaseră și intraseră în România după intrarea acesteia în război aveau să fie predați statelor cărora le aparțineau.
Nu erau admise în lagăre familiile prizonierilor, menționându-se expres femeile și copiii. Se sugera ca aceștia să nu mai fie trimiși în țară ca prizonieri, nici să nu li se permită însoțirea bărbaților și părinților făcuți prizonieri. Această mențiune se referea la ardelenii de diferite etnii, militari sau civili, luați captivi în timpul ofensivei românești la nord și vest de Carpați în a doua jumătate a lunii august 1916 și transferați în Regat.
Pentru asigurarea înregistrării captivilor de război, precum și pentru întocmirea fișelor și a corespondenței privitoare la aceștia, Comisia Prizonierilor de Război a decis, la 29 septembrie/ 10 octombrie 1916, înființarea unui serviciu de translatori pentru limbile germană, maghiară și slavă (generic). Erau avute în vedere, pentru început, patru persoane, dintre care doi sublocotenenți de rezervă în Armata Austro-Ungară, etnici români. Puteau fi recrutați și alți translatori, inclusiv dintre prizonierii aflați în lagărele românești, de preferință dintre cei de etnie română.
Fiecare divizie românească avea și un pretor militar, ales dintre magistrații concentrați, care erau și ofițeri în rezervă. Pretorul era și comandantul centrelor de prizonieri deținuți de divizie, până la predarea acestora către un lagăr din interior.
Primii militari Centrali capturați de români în 1916
Militarii Centrali au căzut prizonieri în mâinile românilor în timpul ciocnirilor de la frontiere, în august 1916, în marile bătălii din 1916-1917, în atacuri și contraatacuri, dar și ca urmare a unor incursiuni executate de patrule românești pentru culegerea de informații. Ca în cazul tuturor armatelor, au existat și militari Centrali care din varii motive au trecut în liniile românești, astfel devenind prizonieri.
Primii prizonieri Centrali au fost capturați de trupele române în Carpați, în noaptea de 14/15 august 1916 (27/28 august pe stil nou). Era vorba de grăniceri sau de militari din trupele austro-ungare de acoperire. Spre exemplu, în zona Drăgoiasa-Glodu, la granița dintre actualele județe Suceava și Harghita, unde acționa Regimentul 56 infanterie Fălticeni, au fost capturați 70 de soldați inamici, plus o cantitate importantă de material de război. În zona Întorsura Buzăului au fost luați prizonieri soldați austro-ungari din Regimentul 23 bănățean, inclusiv etnici români. Primii prizonieri maghiari capturați în aceeași noapte pe Valea Oltului îi apăreau unui ofițer român drept „bine făcuți și pe fața lor citeai mândrie și indignare”. Pentru austro-ungari și germani, intrarea României în război contra lor era percepută ca o „trădare”, o încălcare a unor tratate vechi de câteva decenii.
Trupele române s-au dedat în anumite locuri la executarea unor prizonieri austro-ungari capturați în timpul primelor ciocniri, în august 1916. Alexandru Marghilomon avea să noteze în jurnalul său despre un caz petrecut la Tabla Buții, în Carpații Meridionali, pe baza informațiilor provenite de la un martor ocular, un ofițer român implicat în evacuarea prizonierilor și a evacuaților civili. Soldații români ar fi tras salve asupra prizonierilor austro-ungari, fiind uciși 380 dintre ei. În octombrie 1916 circulau informații că și trupele ruse (sau cele din „Divizia Sârbă”, în fapt o unitate cu mare diversitate etnică) procedaseră la fel împotriva prizonierilor bulgari. Același A. Marghiloman se arăta îngrijorat de o asemenea practică, cu atât mai mult cu cât bulgarii dețineau aproape 30.000 de prizonieri români capturați în luptele din Cadrilater, îndeosebi la Turtucaia. Măsurile de retorsiune erau răspândite în epocă, având menirea de a-i tempera pe beligeranții prea dispuși să calce peste regulile purtării războiului și să uite de convențiile internaționale.
Și unii ofițeri români care au ținut jurnale de front ori au scris memorii făceau referire la atitudini care contraveneau regulilor războiului. Unul dintre ei nota că în zona Sfântu Gheorghe, la începutul ofensivei în Transilvania, trupele române au prins un „spion ungur”, pe care l-au purtat zile întregi, cu gardă după el, pentru a-l „judeca”. Exista obiceiul „fugii de sub escortă”, eufemism pentru execuția sumară, fără sentință, pe care o cunoșteau prea bine jandarmii și șefii lor direcți, și care avea să se perpetueze în sistemul administrativ românesc până la jumătatea secolului XX.