Lagărul Șipote
La Șipote s-a aflat în anii Primului Război Mondial cel mai mare lagăr românesc destinat prizonierilor din rândurile trupei. Funcționarea acestui lagăr poate fi reconstituită din surse românești, din scrieri de proveniență germană și din rapoarte ale reprezentanților Legației Elveției. Maiorul doctor Luciano Bacilieri a vizitat lagărul la 12 mai și 18 octombrie 1917, iar doctorul René Guillermin și căpitanul Walther v. Stockar au făcut același lucru la 8-9 februarie 1918. Informațiile furnizate de elvețieni sunt sistematice și arată o remarcabilă încercare de obiectivare.
Aflată în nordul județului Iași, la peste 50 km distanță de orașul Iași, zona Șipote era deluroasă, bună de locuit, chiar dacă expusă vânturilor. Înainte de război, la Șipote se găsea o tabără militară românească, la care se ajungea pe un drum destul de rău, care pornea din șoseaua Iași-Ștefănești. Gara Rediu se afla la trei-patru kilometri distanță, pe linia de cale ferată Iași-Dângeni-Dorohoi. Zona era una agricolă, cu sol fertil, iar moșiile erau bine lucrate de către proprietari, inclusiv cu ajutorul unor mașini agricole perfecționate. La trei kilometri de tabără se aflau păduri, de unde se făcea aprovizionarea cu lemne. În 1915 s-a estimat că în clădirile pentru ofițeri ar fi putut fi cazați între 150 și 200 de oameni. Nu existau locuințe permanente pentru trupă, iar apa nu era suficientă.
Inițial lagărul de la Șipote a fost folosit pentru refugiații și dezertorii armatelor Antantei și Puterilor Centrale ajunși în România. La 1 august 1916, din Armata Rusă erau patru caporali și 378 de soldați dezertori, precum și 321 de soldați refugiați, în total 703 militari; din Armata Bulgară – trei caporali și 164 de soldați dezertori, plus patru soldați refugiați; din Armata Turcă – cinci soldați dezertori; din Armata Germană – doi soldați refugiați; din Armata Sârbă – un soldat refugiat.
Marele Cartier General Român a dat ordin, la 24 august/6 septembrie 1916, ca lagărul de la Șipote să fie organizat pentru primirea a 20.000 de prizonieri. Comisia Prizonierilor de Război aprecia tot atunci că trebuiau începute de îndată lucrările de construcție și amenajare, întrucât se apropia vremea rea, când prizonierii nu aveau să mai poată fi adăpostiți cu mijloace improvizate. În lagărul Șipote, din rândurile prizonierilor au fost constituite echipe de zidari, lemnari și tăietori de lemne, care au început să lucreze pentru ridicarea barăcilor.
Comisia Prizonierilor de Război a dispus, la 1/13 septembrie 1916, ca prizonierii de origine etnică română din lagărul de la Șipote să fie transferați în lagărul de la Tecuci, în locul lor urmând a fi aduși prizonieri bulgari. La Șipote au ajuns în toamna anului 1916 și funcționari vamali maghiari, capturați de trupele române din locurile în care se aflau, aduși în Regat și internați. De asemenea, tot atunci au fost trimiși la Șipote și etnici români din Ardeal, care nu făceau parte din trupele combatante austro-ungare, ci erau în convalescență. Asta nu a împiedicat însă unitățile românești aflate în ofensivă să îi considere prizonieri de război.
Cazarea
Lagărul de la Șipote avea o incintă foarte mare, marcată doar de gheretele de pază, aflate la o distanță de 200 de metri una de alta. În perioada de început a funcționării lagărului, exista o parte administrativă, unde se găseau clădirile de paiantă în care stăteau ofițerii, soldații români din gardă, unde se aflau infirmeria, farmacia, atelierele de reparații, magaziile și manutanța. O altă parte, de circa 8-10 hectare, era împrejmuită și avea 12 barăci, fiecare cu câte două niveluri, unul subteran, iar celălalt deasupra. Barăcile aveau 45-50 de metri lungime și 5-6 metri lățime, erau ridicate din scânduri dispuse pe două rânduri, la distanță de 15 cm între ele, în interior aflându-se un strat de pământ. Acoperișurile erau prost făcute, din scânduri, deasupra acestora fiind pus un strat subțire din pământ, prin care precipitațiile treceau cu ușurință.
La intrarea în fiecare baracă se aflau sobe de zid, care însă nu reușeau să încălzească satisfăcător interiorul. Fiecare baracă putea adăposti între 350 și 400 de persoane (sau 150-200, după alte surse), care dormeau în paturi comune sau individuale. Potrivit unei relatări, în fiecare baracă aveau să fie înghesuiți ulterior câte 800 de prizonieri. Aceste barăci erau însă insalubre, întunecoase, fără posibilități de aerisire, în special la nivelul subteran. Latrinele erau cele de campanie, împrejmuite și acoperite, dar în număr prea mic.
Tot în lagăr se aflau și grajduri de vite, măsurând peste 150 m lungime și 12 m lățime, acoperite cu stuf de 0,50 m. Acestea fuseseră sumar amenajate și erau folosite și ele pentru cazarea prizonierilor și a unor internați. Nu existau ferestre, ci doar niște „ochiuri de geam”. Unii dintre prizonieri își construiseră bordeie individuale, de 2,2 m/1,50 m, în realitate niște gropi, care aveau un acoperiș format din paie peste care se pusese pământ. În aceste gropi, prizonierii dormeau direct pe pământul gol, fără pături.
Amplasat într-o zonă lipsită de piatră, lagărul de la Șipote se remarca la sfârșitul anului 1916 prin noroiul care parcă înghițea totul. Iluminarea taberei nu putea fi făcută modern pentru că lipseau lămpile. De lumină electrică nici nu putea fi vorba, de altfel aceasta fiind o facilitate rară chiar în orașele românești. În schimb, legătura între lagăr și gara Rediu, la nord-est de Șipote, era asigurată prin telefonul instalat recent.
Barăcile care fuseseră folosite în timpul iernii 1916/1917 și în primăvara anului 1917 au fost distruse, mai ales cele care serviseră ca infirmerii, pentru a evita orice posibilă contaminare. Doar șase barăci fuseseră păstrate, dezinfectate și reparate, și anume cele care se aflaseră în zone ferite și nu prezentau vreun pericol. În toamna anului 1917 erau păstrate ca rezervă.
În vara anului 1917 au fost construite barăci noi, cu o capacitate de 150 de prizonieri fiecare. Barăcile erau făcute din scânduri, aveau pereți dubli, între care fusese pus pământ. Pe jos se afla pământ bătătorit. Erau construcții mai bune față de cele din 1916, cu ferestre în partea înclinată a acoperișului. În fiecare baracă existau câte trei sobe făcute din materie refractară. La extremități se aflau două camere, una pentru șeful barăcii, cealaltă servind drept atelier pentru repararea hainelor și încălțămintei. Barăcile aspiranților/cadeților erau puțin mai mari decât cele ale soldaților. Latrinele se găseau la distanță de barăci, asemănătoare celor de campanie, în fapt gropi adânci. Erau curate și dezinfectare cu var în toamna anului 1917 și începutul anului 1918.
În toamna anului 1917, prizonierii dormeau direct pe scânduri, în puține cazuri acestea fiind acoperite cu rogojini sau cu bucăți de cearșafuri obținute în diferite moduri. Paiele fuseseră eliminate din cauza paraziților. Foarte puțini prizonieri aveau pături, mulți nu aveau nici mantale. Nici la începutul anului 1918 situația nu era cu mult diferită.
Hainele și încălțămintea au reprezentat mereu o problemă pentru prizonierii aflați la Șipote. În cele din urmă, problema încălțămintei a fost rezolvată prin trimiterea în lagăr a unui mare număr de opinci, iar hainele au fost obținute cu ajutorul Crucii Roșii suedeze și a reprezentanților legației elvețiene.
Potrivit unei descrieri de la începutul lunii februarie 1918, în lagăr erau două incinte separate, îngrădite cu palisade de lemn. În una dintre ele se aflau barăcile aspiranților și cadeților prizonieri, iar în cealaltă erau două barăci neocupate, dar pregătite pentru cazarea ofițerilor.
Apa a reprezentat multă vreme o problemă majoră la Șipote. La început ea era luată din fântâni aflate la 1,5 km distanță de lagăr, apoi transportată în butoaie cărate pe umeri de prizonieri. Era insuficientă, rezervată practic doar pentru bucătărie. Igiena personală avea foarte mult de suferit din această cauză. În cele din urmă s-a reușit realizarea unui sistem de aducțiune a apei în lagăr. Reținută într-un turn cu rezervor și pompă, apa era redistribuită prin conducte în fântânile aflate în apropierea fiecărei barăci.
Cancelaria și infirmeria se găseau la intrarea în lagăr, după care urmau barăcile militarilor români din gardă, identice cu cele ale prizonierilor. Cei aproximativ 30 de ofițeri români din administrația și paza lagărului aveau condiții ceva mai confortabile.
Instalațiile de deparazitare, dușurile și spălătoria se aflau la circa un kilometru și jumătate de centrul lagărului, într-o vâlcea. Cimitirul lagărului se găsea în partea de nord, în februarie 1918 acesta fiind un loc „foarte curat, unde sunt aliniate numeroase cruci de lemn”.
