Regiunea de Internare a străinilor Sud – Slobozia
Imediat după intrarea României în război, în august 1916, a fost înființată Regiunea de Internare a Străinilor Sud – Slobozia. Reședința regiunii se găsea în orașul Slobozia, la Școala de Tragere, iar director era colonelul Cocănescu. Localitățile de internare erau următoarele: Frățilești, Ghizdănești, Săveni, Sudiți, Țăndărei, Macavei, Hagieni, Plătinești, Ograda, Buciumeni, Dimieni, Bucu, Gheorghe Lazăr, Sărățeni, Cosâmbești, Gimbășani, Bora, Slobozia Nouă, Cealacu, Livedea, Ion Ghica, Ivănești, Văleni, Pribegi, Perieți, Misteanu, Bordea, Andrășești, Orboești, Căzănești, Ciochina, Burdușelu, Piersica, Orezu, Marsilieni, Neamțu, Dâlga Mică, Balaciu de Sus, Balaciu de Jos, Sfântu Gheorghe, Munteni-Buzău, Rași, Copuzu, Crăsanii de Jos, Fundu-Crăsani, Alexeni, Baldovinești, Pupezeni, Malu, Butoiu-Malu, Cioara, Frumușica, Pârlitu, Panduri, Bratia, Axintele, Bărbătescu de Jos, Urziceni, Manasia, Mărculești și Ciulnița.
Comandanților de centre li s-a ordonat să constituie grupuri de internați de până la 25 de persoane, pe naționalități, care aveau câte un responsabil cu aceeași origine. Periodic, în centrul localității se făcea apelul nominal al internaților. Pentru a întări disciplina, comandantul regiunii i-a atenționat pe toți comandanții de centre, la 28 august/10 septembrie 1916, că pentru neglijență în serviciu puteau fi trimiși pe front. Străinii internați trebuiau să stea în casele repartizate; ei puteau merge în sat doar pentru a-și cumpăra alimente, la anumite ore. Încălcarea dispozițiilor se pedepsea cu reținerea în arest.
În centrele de internare românești aveau să ajungă diverși cetățeni ai Puterilor Centrale. Inclusiv servitorii germani ai Casei Regale au devenit „mai mult sau mai puțin […] prizonieri de război”, după cum nota regina Maria în jurnalul său. Între ei s-a aflat și Steinbach, administratorul Palatului Regal Cotroceni. De asemenea, numeroși cetățeni români erau suspectați ca urmare a originii sau religiei lor, destui dintre ei ajungând în centrele de internare.
Clericii romano-catolici internați
Preoții romano-catolici au reprezentat o categorie ținută sub supraveghere de autoritățile românești încă din perioada neutralității. În ziua în care România a intrat în război (14/27 august 1916), la sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice și la biserica romano-catolică (Bărăția) din București au fost făcute percheziții, iar mulți preoți sau oameni legați de biserică au fost ridicați de către poliție. Erau vizați nu doar cetățenii germani, austrieci și maghiari, inclusiv seminariștii din București, ci și preoții romano-catolici de etnie română. De asemenea, au fost ridicați și preoți greco-catolici români, se pare că și ca urmare a delațiunii unor coreligionari. Reținerea preoților s-a făcut deseori într-un mod brutal. Preoții români romano-catolici erau suspectați că aveau origini bulgare, germane, austriece sau bulgare. În mod straniu, au fost reținuți și preoți care aveau o atitudine națională românească cunoscută.
Într-o discuție pe care Raymund Netzhammer, arhiepiscopul romano-catolic de București, a avut-o cu I.G. Duca, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, la 16/29 august 1916, cel din urmă a justificat reținerea preoților romano-catolici pe motiv că erau propagandiști ai Puterilor Centrale. Regele Ferdinand I a participat la o slujbă romano-catolică la 21 august/3 septembrie 1916, ocazie cu care s-a întreținut cu arhiepiscopul Netzhammer. Între subiectele de discuție s-a aflat și situația preoților arestați, atât romano-catolici, cât și greco-catolici. Regele a arătat interes față de situația celor reținuți, dar s-a limitat la a repeta, într-o manieră rezervată, acuzele aduse de guvernul său.
Ca urmare a arestării preoților romano-catolici și a altor persoane implicate în biserică, inclusiv a credincioșilor bărbați, care nu erau cetățeni români, la slujbele din catedrala arhiepiscopală romano-catolică și la Bărăția din București participau doar femeile și copii. Romano-catolicii erau suspectați ca agenți Centrali, clădirile de cult, școlile și așezămintele caritabile erau supravegheate și percheziționate. De altfel, în august 1916, instituțiile de învățământ romano-catolice erau considerate de oficialii români „școli germano-catolice, întreținute de capitalul străin”, un pretext pentru sechestrarea lor. Directorii și unii dintre elevi au fost internați.
Mai mulți preoți catolici arestați în București au fost închiși în fortul Domnești, care făcea parte din centura de fortificații a orașului. Alții au fost trimiși în centrele de internare din Ialomița sau în Moldova, la Huși. În cel din urmă loc se aflau internați zece clerici catolici în noiembrie 1916. Preoții catolici internați la Domnești, în Ialomița sau la Huși au fost ajutați în toamna anului 1916 de către Arhiespiscopia Romano-Catolică, dar și datorită deschiderii arătate de unii oficiali români, spre exemplu din Comisia pentru internații civili. Internaților li se trimiteau bani, alimente, haine și scrisori. După intervenții repetate, unii dintre preoți au fost eliberați în octombrie 1916. Alții însă au fost tratați deosebit de rău, uneori fiind închiși împreună cu hoți mărunți sau cu persoane violente.
Trupele române au arestat în august-septembrie 1916 cetățeni austro-ungari din sudul Transilvaniei, pe care i-au transportat inițial la sud de Carpați. Spre exemplu, călugărițele franciscane din Făgăraș au fost internate în localitatea Ion Ghica, din județul Ialomița. Alți ardeleni au fost duși în Moldova, unde au fost internați în diferite locuri.
Internații bulgari, turci și germani din Dobrogea și Cadrilater
Ca urmare a neîncrederii autorităților de la București, chiar la începutul războiului au fost internați și unii militari români care aparțineau unor minorități etnice. Astfel s-a întâmplat cu mai mulți ofițeri de origine bulgară din Armata Română. În schimb, soldații au fost păstrați în unitățile lor, unii luptând inițial în Cadrilater și Dobrogea veche, ulterior în sudul Moldovei.
Războiul desfășurat în Cadrilater și în Dobrogea între români și bulgari a fost unul de o duritate deosebită. Bulgarii nu le iertau românilor că îi atacaseră în 1913 și anexaseră Cadrilaterul, în vreme ce ultimii îi suspectau de lipsă de loialitate pe civilii din regiune, care deveniseră cetățeni ai regatului în urmă cu câțiva ani. Violențele nu îi priveau doar pe militari, ci și pe civili. În comunicatele Centralilor avea să se relateze că în satele cu populație bulgară din Cadrilater, trupele române aflate în retragere au ucis bărbați, femei și copii, în vreme ce alți civili de aceeași naționalitate au fost trecuți la nord de Dunăre.
Alexandru Marghiloman avea să noteze în jurnalul său, la 5/18 octombrie 1916, despre evacuarea în Moldova a internaților și prizonierilor: „Populaţia ce s-a luat din Cadrilater se urcă la 38-42.000 de suflete, azi condusă la Ungureni (Dorohoi). Extremă mizerie. Pe drum, au pierit mulţi de foame şi frig, copii mai ales. Turcii, blânzi; bulgarii, semeţi; se împuşcau pentru una-două..., s-a semănat aşa pe drum, 8 sau 10% din biata turmă...”. Dincolo de cifrele nesigure de mai sus, rămâne realitatea cunoașterii de către oamenii politici din opoziție a măsurilor extreme, pe care guvernul Ion I.C. Brătianu le luase împotriva unor întregi categorii de civili, cetățeni români.
Aflat în fruntea unei brigăzi de cavalerie, generalul Romulus Scărișoreanu a fost martor la evacuarea din Dobrogea în Moldova a unor internați bulgari, turci și germani. La începutul lunii decembrie 1916, în satul Tudor Vladimirescu, lângă Galați, se aflau câteva sute de internați. Unii dintre aceștia erau părinții unor militari din unitatea pe care o comanda Scărișoreanu și care se dovediseră loiali României. Războiul oficial și memoria acestuia nu s-au încurcat în astfel de contradicții.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
