A doua jumătate a secolului XX a cuprins atât apogeul aventurii istorice a marxismului, cât și prăbușirea sa sub greutatea patologiei încarnărilor sale politice. Trilogia istoriei marxismului datorată lui Leszek Kołakowski prezintă triumful stalinismului ca întrupare absolută a bisericii universale a comunismului. În experiența stalinistă s-a împlinit de fapt ceea ce putem numi triumful nihilist al ecleziologiei și soteriologiei bolșevice.
În același timp însă, fidel spiritului deschis al abordării sale antidogmatice și opusă oricărei interpretări unidimensionale, regretatul filosof polonez analizează și alternativele la ortodoxia sovietismului. El se oprește (cu consecventă rigoare și fără a lăsa loc iluziilor) asupra gândirii politice a competitorilor (mai bine spus victimelor) lui Stalin, precum Buharin sau Troțki. Mai mult decât atât, în ultima parte a trilogiei sale (Prăbușirea), Kołakowski disecă acele curente ale marxismului occidental care s-au definit sau au fost percepute drept încercări de revigorare și relansare a proiectului filosofic marxist: de la Georg Lukács și Antonio Gramsci, la Karl Korsch, la Școala de la Frankfurt, de la revizionismul est și central european (din care a făcut și el parte), la Herbert Marcuse și Noua Stângă. O analiză de o asemenea respirație presupune desigur nenumărate nuanțe și calificări, dar concluzia epilogului celui de al treilea volum este necruțătoare: marxismul a fost expresia unei autodeificări a umanității, iar, indiferent de forma pe care a luat-o, el s-a dovedit drept o nouă formă de înrobire a individului. Promițând emanciparea absolută, demersul marxist a creat noi forme de subjugare, noi ipostaze ale heteronomiei spiritului.
Volumul al treilea analizează marxismul în faza în care el ajunge să fie „la pensée planétaire”. Expresia palpabilă a acestei mondializări a comunismului a fost impunerea modelului sovietic ca exemplu de modernitate alternativă, ca civilizație opusă celei capitalist-burgheze, execrată și denunțată drept esențial inumană. „Utopia concretă” a Uniunii Sovietice (spre a relua formula lui Ernst Bloch, filosoful mesianismului revoluționar) a fost însă fundamentată pe construirea unui consens pasiv bazat pe angajamentul nelimitat față de programul politic ideocratic al elitei conducătoare. Esența acestui tip de regim a fost cultul personalității lui Stalin, contrapartea ireductibilă a idolatrizării partidului. Personalizarea puterii politice, concentrarea ei în mâinile unui „demiurg” a dus la o adorație forțată de natură religioasă și la umilirea sado-masochistă a subiecților. Puritatea ideologică și vigilența revoluționară au fost impuse drept imperative politice fundamentale. Nucleul acestei dictaturi ideologice, în încarnarea ei cea mai radicală, s-a materializat în urma sintezei dintre teroarea pură și propaganda permanentă. În perioada stalinismului matur, atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est, despotismul autocratic a reușit să submineze funcționarea partidului ca instituție autonomă și să erodeze potențialul de „impersonalism carismatic” (termenul lui Ken Jowitt) intrinsec leninismului ca model organizațional. Acest ultim element explică și caracteristicile neotradiționaliste ale stalinismului.
Pedagogia diabolică și ilogica stalinismului își au originea în ceea ce Alvin Gouldner considera actul de „redefinire a compasiunii”, care a fost cauzat de „respingerea condiției umane în favoarea condiției istorice.” (Alvin W. Gouldner, Against Fragmentation. The Origins of Marxism and the Sociology of Intellectuals, New York: Oxford University Press, 1985, pp. 260–261)
Astfel, individul este proclamat drept omnipotent, iar identificarea abstractă a omului cu ideea de putere se realizează prin intermediul ideologiei. Gândirea critică devine potențial subversivă (atât obiectiv cât și subiectiv) deoarece prin natura ei se contrapune mitului omogenității intrinsec ortodoxiei staliniste clasice. Marxism-leninismul, numele de cod de fapt pentru ideologia nomenklaturii, a urmărit să domine atât sfera publică cât și pe cea privată. Omul, ca individ, dar și ca citoyen, trebuia masificat. Cultul violenței și sacralizarea infailibilei linii a partidului au produs supușii absoluți, cei pentru care nicio crimă ordonată de la nivel înalt nu era nejustificabilă în perspectiva „zorilor luminoși”.
