Hermann Hesse (n. 2 iulie 1877-d. 9 august 1962) aparține clasei intelectualilor de elită care au reflectat în mod consistent asupra transformărilor societale, politice și culturale ce au zguduit Europa în prima parte a secolului XX. În opera de maturitate, Hesse s-a ocupat atent de consecințele totalitarismului și fascismului, și a încercat să găsească un antidot împotriva ororilor veacului. Și-a construit propria utopie a purității, frumuseții și adevărului, mai ales în Lupul de stepă (Der Steppenwolf) și în Jocul cu mărgele de sticlă (Das Glasperlenspiel). Astfel, marele scriitor german a contribuit substanțial la discursul dialectic despre teroare și la căutarea adevărului etern care-i unea pe mulți dintre intelectualii epocii.
În Lupul de stepă, Hesse ne înfățișează viața unui intelectual care încearcă să găsească o ieșire dintr-o lume dominată de superficialitate, teroare și singurătate. Protagonistul, Harry Haller (cel mai probabil, imaginea autorului însuși) găsește în propriul suflet adevărul lumii pe care trebuie s-o accepte (în pofida disprețului său față de „superficialitate”) înainte de a pătrunde în cea a perfecțiunii și nemuririi. Hermina, „oglinda sufletului” lui Harry, suferă și ea de o „dimensiune prea mult”. Să ne întoarcem preț de o secundă la poemul studentului Joseph Knecht (Entgegenkommen) ca la o adaptare la lume, publicat de Hesse în Jocul cu mărgele de sticlă. În acel poem, scriitorul german recomanda, cu deplină ironie, renunțarea la una dintre dimensiuni spre a evita pericolele născute din înțelegerea adevărului „mai profund”. Traduc aici: „Dacă au dreptate, acei oameni principiali,/Iar viața profundă este într-atât de potrivnică,/A treia dimensiune devine dispensabilă”.
Casa sufletului - și aici Hesse devine cu adevărat platonic - se află dincolo de timp și spațiu. Pentru Hermina, ea este tărâmul de dincolo de timp și de orice altă iluzie (Schein). În acest context, „râsetul nemuritorului”, în special cel al lui Mozart, devine imaginea reîntoarcerii sufletului acasă. Eternitatea nu este nimic altceva decât ieșirea din timp, o regresie în inocență. Extrem de aluziv cu privire la realitatea Germaniei sfârșitului anilor 1920 și la radicalizarea crescândă de după Marele Război, Hesse își lăsa protagoniștii, încă din 1927, să profețească: „Două treimi din compatrioții mei citesc același gen de ziare, ascultă în fiecare dimineață și în fiecare seară aceleași plăci, și în fiecare zi sunt prelucrați, preveniți, incitați, transformați în nefericiți și mânioși. Iar sfârșitul și scopul tuturor acestora este un alt război, este următorul război care va fi și mai cumplit ca primul”. Racilele sufletului care îl chinuie pe Harry Haller sunt nu capriciul unui singur individ, ci boala timpului însuși, nevroza unei întregi generații.
Hermann Hesse și-a desăvârșit „utopia” în 1943, prin publicarea Jocului cu mărgele de sticlă. Lucrase la capodoperă între 1930 și 1942. Hesse privea Jocul ca pe suma tuturor scrierilor sale. Romanul este un simbol al celei mai înalte forme de realizare intelectuală, în care cultul muzicii joacă un rol esențial. Jocul cu mărgele de sticlă oferă o cale directă către revelarea adevărului etern, iar limbajul devine, pe alocuri, ezoteric. Nu putem cuprinde aici miriadele de nuanțe și dimensiuni ale Jocului. Important este că Hesse a imaginat această „oază” ca alternativă consistentă la starea intelectuală a lumii moderne în general, și la climatul totalitar și fascist al vremii, în particular. Într-o scrisoare din ianuarie 1947 către Salome Wilhelm, Hesse îi mărturisea acesteia că fusese „suficient de protejat împotriva realității ca atare câtă vreme lucrase la Jocul cu mărgele de sticlă, câtă vreme [a] putut să se scufunde în această operă ca într-un spațiu magic inviolabil...” Evident, știm astăzi, Hesse a făcut cu mult mai mult: i-a ajutat, bunăoară, pe Thomas Mann și Brecht să ia calea exilului în 1933, odată cu ascensiunea la putere a lui Hitler. A intuit bine. În martie 1934, îi scria aceluiași Mann: „până și o prelegere cuminte a lui [Erwin Guido] Kolbenheyer ar fi acum interzisă de poliție”. Chiar și așa, ancorat în propria-i marotă a detașării, nu a condamnat vreodată explicit regimul național-socialist (fiind ulterior și criticat).
Această căutare febrilă a unui „tărâm” al frumuseții, al adevărului și consolării, a fost împărtășită de mulți intelectuali din generația lui Hesse. A păstrat legătura cu unii dintre ei, cu Mann, cu Carl Gustav Jung și alți reprezentanți ai faimosului grup umanist Eranos, care se coagulase în Elveția după 1933. Au fost animați cu toții de mirajul unui „district special”, al unei „provincii pedagogice” la care visase cândva chiar marele Goethe. Însă așa cum învățase Joseph Knecht că dincolo de ordinea stabilă a minții există realitățile întunecate și în permanentă schimbare ale lumii, și ei au realizat, la fel de repede și la fel de tragic, că până și cea mai aleasă, cu adevărat perfectă tradiție spirituală poate fi spulberată într-o singură zi de „revoluțiile” forțelor obscurității...