Operațiunea americană care a dus la moartea generalului iranian Qassem Soleimani ridică o întrebare strategică, dincolo de cele imediate: este această o Americă fundamental diferită de cea care a fost pînă acum?
Qassem Soleimani a fost fără îndoială un criminal, mult dincolo de impactul ucigaș al liderilor teroriști și ei eliminați de Statele Unite: Osama bin Laden și Abū Bakr al-Baghdadi. Dacă aceștia din urmă au organizat rețele teroriste nestatale și au făcut mult rău, Soleimani era strategul care împânzise, în ultimele decenii, Orientul Mijlociu și lumea în general, cu surogate iraniene ucigașe, în încercarea de a extinde influență șiiților, un proiect expansionist și imperial, care a făcut nenumărate victime, inclusiv americane.
Dar Qassem Soleimani a fost un terorist, deghizat în actor statal și avînd în spate întreagă forță a regimului iranian. Uciderea lui este fără îndoială un act de mare relevanță și cu consecințe. Întrebarea care se pune este de ce acum? Generalul a fost în vizorul serviciilor de informații și liderilor SUA în timpul a două administrații americane anterioare, Obama și Bush și a fost lăsat în viață. Strategia în acele perioade a fost că America trebuie să joace un rol prudent și stabilizator, că unică mare putere rămasă pe scena internațională. Odată cu venirea la putere a lui Donald Trump, această abordare pare a se fi schimbat. Viziunea noii administrații e diferită, că să nu mai vorbim despre personalitatea care o inspiră.
Qassem Soleimani a fost un terorist, deghizat în actor statal și avînd în spate întreagă forță a regimului iranian...
Și indiferent dacă asta place sau nu, în Europa și în alte părți, este parte a noii realități la care țările lumii sînt nevoite să se raporteze. În practica sa de afaceri și politică Donald Trump este ceea ce se numește aici un „counterpouncher” – dacă îl lovești, te va lovi mai tare. Asta este o filozofie de viață, este ce actualul președinte al Statelor Unite crede că produce efecte. Firește că relațiile internaționale sînt diferite de lumea afacerilor, dar o filozofie de viață nu se modifică cînd schimbi locul de muncă, la peste 70 de ani. În relațiile internaționale, doar Israelul aplică o filozofie similară, dar este o țară asediată și înconjurată de dușmani și care nu duce povara conducerii lumii, ci doar a propriei supraviețuiri. Odată cu acumularea anilor de guvernare și faptului că este acum înconjurat de o administrație mai docilă și apropiată de înclinațiile sale, Donald Trump își poate folosi cu mai mare încredere, forță militară, în maniera care să-i reflecte și servească această viziune.
Firește că în cazul Europei, cel puțin deocamdată, liderii de acolo pot exprima ce poziții doresc, dar vor fi nevoiți să țină cont de această realitate: o SUA mai agresivă, care nu mai tolerează să fie provocată și să răspundă prudent. Asta înțeleg acum și oameni că Qassem Soleimani și rămîne de văzut cum vor reacționa. Trump mizează pe faptul că pe termen lung, pornirile lor agresive vor fi descurajate. Regimul de la Teheran dorește firește o replică în forță și este posibil ca asta să se și întâmple, dar știe că este slăbit în interior – pe fondul crizei economice – și mai știe că probabil escaladarea va produce un răspuns pe măsură, mai ales într-un an electoral american. Este poate o analiză cinică, dar indiferent ce își dorește unul sau altul dintre actorii internaționali, este nouă realitate.
