Linkuri accesibilitate

Răzbunătorul zeu al artei mexicane


Orașul México este un adevărat muzeu în aer liber al lucrărilor lui Diego Rivera (1886–1957). Frescele imense din Detroit ori San Francisco, bogatele colecții de schițe, printuri și acuarele din marile muzee americane nu pot edifica în întregime implicațiile sociale ale vieții și operei lui Rivera așa cum o face capitala mexicană.

Pe Avenida Paseo de la Reforma, acest Champs-Élysées al Lumii Noi, și, cu siguranță, unul din cele mai largi și elegante bulevarde ale lumii, îi poți zări deopotrivă pe sofisticații cosmopoliți coborând din Cadillac-urile lor lucitoare, pătrunzând în hoteluri, restaurante și magazine egale celor din New York sau Paris, precum și pe desculțele mame indiene, cu prunci înfășați în spinare, încercând să vândă bilete de loterie oricărui „gringo”.

E prea târziu acum spre a-l mai cunoaște pe maestru (Rivera a murit în Ciudad de México pe 24 noiembrie 1957), însă artiștii, scriitorii, colecționarii locali vorbesc în continuare despre Rivera ca și când acesta ar mai fi în viață. Ironia face că, „în viață”, prudența te-ar fi îndemnat să ai mai multă grijă ce vorbești despre răzbunătorul zeu al artei mexicane. Se spune că prezența lui fizică era una copleșitoare—un gigant obez, un broscoi imens, care, în pofida „urâciunii” feței sale umflate, putea fi și irezistibil.

Fără îndoială, Rivera a fost și un om elocvent, inteligent, bine informat. Mulți și-l amintesc însă ca pe un căpcăun gata să devină dușmanul de moarte al oricui ar fi îndrăznit să picteze pe zid (concurența artistică). Același Rivera, care n-a trecut niciodată pe lângă vreun cerșetor fără a-i azvârli câțiva pesos, era nemilos cu cei ale căror opinii despre politică, religie sau artă nu se potriveau cu ale sale. Era un mare pungaș, precum Benvenuto Cellini, un aventurier de teapa lui Giacomo Casanova, și nu puțini erau copiii care i-au fost atribuiți. Și totuși, în pofida numeroaselor aventuri, în felul său sordid, a iubit-o pe Frida.

Cei doi au fost căsătoriți din 1928 și până la moartea ei, în 1954. S-a auzit foarte rar ca doi indivizi într-atât de diferiți să trăiască astfel, în căsnicie. Frida Kahlo era micuță, fragilă și introvertită. În vreme ce Rivera a rămas viguros până spre ultimii săi ani, Frida, care la șaisprezece ani avusese un grav accident rutier, și-a trăit viața în tot felul de operații pe jumătate reușite, îndurând cu mult curaj dureri insuportabile.

Rivera și-a ales subiectele din dura și adesea brutala viață politică și socială a țării sale. Frida, o artistă suprarealistă insuficient recunoscută atunci, s-a inspirat dintr-un alt fel de tragedie—cea a propriei vieți! Într-adevăr, temele cu care cochetează Kahlo sunt boala, operația, chinurile facerii, moartea, tratate într-un mod mai apropiat de prerafaeliți decât de manierismele lui Dalí.

De cealaltă parte, Rivera a trăit suficient de mult spre a-și vedea orașul preschimbat dintr-un „mic Paris” într-un „mare Houston”. Însă indiferent de transformările fizice ale orașului, în a cărui suburbie Coyoacán locuia împreună cu Frida, ceea ce a rămas constant a fost prăpastia dintre cei fabulos de bogați și cei incredibil de săraci, între clasa managerială albă sau mestizo și proletariatul indian needucat.

Nu putem înțelege diferențele esențiale dintre Rivera și Picasso, pictorii comuniști ai epocii, decât dacă ne uităm la aceste fapte sociologice și rasiale. Rivera a spus cândva că n-a crezut în Dumnezeu, ci doar în Picasso. Asemănările dintre cei doi bărbați, de context și de caracter, sunt suficient de frapante: ambii proveneau din familii de mijloc intelectuale, ambii s-au îmbogățit prin arta lor și au devenit susținători entuziaști ai ideologiei comuniste. Și tot ambii au respins valorile consacrate ale artei acelei perioade, introducând cubismul (Picasso) și o anumită simplificare în formă și culoare, dublată de o imitație sentimentală a academismului francez și a unor pictori precum Ignacio Zuloaga sau Joaquín Sorolla (Rivera).

Au existat însă și câteva diferențe, care poate merită semnalate aici. Picasso a intrat în partidul comunist la 63 de ani și nu i-a păsat vreodată dacă opera sa va fi înțeleasă sau nu de către mase. Diego Rivera, alături de David Alfaro Siqueiros (și mai puțin de José Clemente Orozco), a căutat în mod deliberat socializarea expresiei artistice. Acest Rivera, un comunist, deși nu întotdeauna adeptul liniei Moscovei, și-a dedicat cea de-a doua parte a vieții promovării artei ca instrument social.

Rivera a fost suficient de norocos să aibă un „nas educat”, însă jumătatea lui indiană l-a făcut să nu poată uita nicicând gusturile mai simple ale milioanelor de obidiți, să nu picteze niciodată altcumva decât clar, ferm și simplu, spre a fi înțeles de toată lumea. Sigur, i-au plăcut enorm și Kandinski ori Klee, însă „rațele fezandate” ale artei nu erau pentru muritorul de rând. Spre deosebire de Picasso, care a rămas la Paris, Rivera s-a întors în Mexic (1921) dintr-o nevoie arzătoare. Se prea poate să nu-și fi descoperit vreodată vigoarea și originalitatea în artă fără această revenire acasă.

Artistic, cel puțin, Rivera ar fi putut fi strivit de prietenul Picasso, picturile sale timpurii trădând un cubism complet derivativ și fără succes. Se luptase vreme de treisprezece ani să devină european, însă eșuase. Ne rămân numeroase opere care trădează din plin acest conflict interior: lupta dintre dezorientatele imitații și nevoia de a se exprima pe sine în lumina propriilor moșteniri și viziuni, mai puțin în cea a maeștrilor.

În Mexicul anilor ’20, Diego Rivera a devenit comunist nu pentru că citise Capitalul lui Marx sau scrierile teoretice ale lui Lenin, ci pentru că această sectă, într-o țară înapoiată, demoralizată și sărăcită precum Mexicul, i-a părut că este și singura dispusă să împlinească vastele promisiuni ale revoluției naționale din 1910.

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG