Revoluția din octombrie și nașterea statului sovietic au afectat puternic și România. Exista în rândurile elitei politice locale teama că ideile bolșevice îi vor „contamina” și pe muncitorii și țăranii acestui teritoriu.
În 1918, au avut loc la București și în alte centre industriale ale țării largi manifestații, iar greva tipografilor capitalei din luna decembrie s-a soldat cu ciocniri violente între activiștii de stânga și poliție. Ulterior, în 1921, pentru a mai diminua din tensiunile sociale existente și a reduce șocantele disparități dintre clase, a fost implementată o mare reformă agrară.
Prima elită a Partidului Comunist din România își avea originile în mișcarea socialistă românească, ceea ce explică intensitatea și tenacitatea epurărilor asociate cu „bolșevizarea” care au marcat viața partidului în anii ’20 şi ’30. A existat un entuziasm autentic printre socialiștii români legat de promisiunile generoase ale bolșevicilor după prăbușirea Imperiului Rus, însă, la început, la fel ca în alte mișcări social-democrate, exista și o ruptură dramatică între cei care susțineau măsurile radicale ale bolșevicilor și cei care deplângeau metodele teroriste ale lui Lenin, Troțki&co.
Stânga românească s-a scindat între 1917 și 1920, iar în mai 1921, Congresul din Dealul Spirii (după numele cartierului bucureștean din epocă) consfințea divorțul „tradiționaliștilor” moderați de „radicalii” maximaliști.
Moderații, care și-au păstrat identitatea social-democrată și au refuzat să adere la cele 21 de condiții impuse de Lenin pentru admiterea în A Treia Internațională Comunistă (fondată în 1919), erau adevărații urmași ai lui Constantin Dobrogeanu-Gherea, cel care se refugiase în România în 1875 ca urmare a implicării sale în mișcarea social-democrată rusă. Mulți din ceilalți părinți fondatori ai social-democrației românești erau la rându-le refugiați din Imperiul Rus, printre ei Nicolai Petrovici Zubcu-Codreanu, Eugen Lupu și Zamfir Arbore. În mod ironic, fiul lui Dobrogeanu-Gherea, Alexandru, și fiica lui Arbore, Ecaterina, aveau să devină comuniști ardenți, să caute refugiu în Uniunea Sovietică și să fie executați, în cele din urmă, în timpul Marii Terori.
Atunci când a reapărut la suprafață, în 1910, Partidul Social Democrat din România se afla sub influența bulgarului Cristian Rakovski, care era apropiat de Dobrogeanu-Gherea și mai apoi unul din cei mai buni prieteni și susținători ai lui Troțki. Rakovski se afla în străinătate la momentul fondării PSDR, fiind expulzat din cauza activităților sale subversive. S-a întors însă în 1912 și a organizat o opoziție furioasă față de implicarea României în Războaiele Balcanice și, mai apoi, în Primul Război Mondial, de partea puterilor Antantei. După august 1916, atunci când România s-a alăturat Antantei iar poliția a recurs la represalii dure împotriva socialiștilor pentru opoziția lor la război, PSDR-ul aproape că s-a dezintegrat.
De la Rakovski, un adevărat proto-bolșevic, socialiștii români au împrumutat un sentiment aproape mistic al supranaționalității și un dispreț profund pentru demodatele loialități naționale. Atunci când s-a petrecut Revoluția bolșevică, Rakovski (care, alături de Gherea, îl găzduise pe Troțki în vizita sa la București din 1913) a trimis o telegramă entuziastă de la Stockholm, acolo unde participa la o conferință internațională. Tot în 1917, însă mai devreme, Rakovski înființa, împreună cu Mihai Gheorghiu-Bujor, Comitetul Român al Acțiunii Social-Democrate de la Odesa, care avea să devină embrionul unui renăscut Partid Social Democrat.
Prin intermediul conexiunilor sale locale și internaționale, Cristian Rakovski a contribuit semnificativ nu doar la revitalizarea mișcării socialiste din România, ci și la radicalizarea sa. În 1905, el a fost organizatorul demonstrațiilor de susținere a răzvrătiților marinari ruși de pe Crucișătorul Potemkin (cărora avea să li se acorde azil în România, acrindu-se astfel relațiile cu imperiul țarist) și a rămas influența perpetuă din spatele propagandei antimilitariste.
În timpul primei conflagrații mondiale, Rakovski a împărtășit convingerea lui Lenin că războiul imperialist trebuia transformat în război civil și apoi într-o mare revoluție socialistă globală. A avut o contribuție crucială la organizarea unor acțiuni pro-bolșevice printre trupele române în Rusia. Până la sfârșitul anului 1917, fusese organizat un Comitet Revoluționar Militar Român la Odesa, drept răspuns la apelurile inflamante ale lui Rakovski de a întoarce armele împotriva burgheziei naționale în semn de solidaritate cu Revoluția bolșevică.
Mai târziu, Rakovski avea să ajungă la Moscova, unde a înființat biroul românesc din cadrul Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe și a jucat un rol major în prevenirea de jure a recunoașterii sovietice a suveranității României asupra Basarabiei. În ianuarie 1919, a devenit președintele Sovietului Comisarilor Poporului din Ucraina, acolo de unde plănuia să-și unească eforturile cu republica comunistă maghiară a lui Béla Kun și să invadeze România (chiar în pofida ordinelor expres ale lui Lenin de a nu o face).
Viziunea autodeterminării la Cristian Rakovski era mai apropiată de internaționalismul utopic al Rosei Luxemburg decât de principiul socialist tradițional al autodeterminării naționale. Mai mult decât atât, revoluționarul socialist vedea în exportarea revoluției una din cele mai de preț datorii, care n-ar trebui stânjenită în niciun fel de atașamente naționale și nostalgii „mic-burgheze”.
Această viziune a unei Uniuni Sovietice ca „patrie a tuturor proletarilor” a rămas infrastructura psiho-emoțională a atașamentului înfocat al comuniștilor români...
