Linkuri accesibilitate

Ratificarea tratatului basarabean (III): Ezitările Italiei și misiunea lui Al. Averescu (3)


Guvernul Alexandru Averescu la investire (1926)(Sursă: Biblioteca Centrală Universitară Iași)

Disputa sovieto-italiană în jurul ratificării protocolului basarabean a căpătat amploare la sfârșitul anului 1926 – începutul anului 1927, fapt care demonstra interesul sporit al diplomației sovietice în problema Basarabiei. În discuţia purtată cu M. Litvinov, la 9 noiembrie 1926, contele Manzoni, ministrul Italiei la Moscova a precizat din nou poziţia Italiei în această chestiune. El arăta că guvernul italian cunoaşte sensibilitatea URSS în această problemă şi cu toate că a semnat convenţia basarabeană, Italia a evitat să provoace URSS.

În tratativele cu Averescu această problemă iniţial nu figura, ea apărând spontan. Schimbul de note Mussolini-Averescu trebuia să liniștească în acest sens Uniunea Sovietică. Manzoni i-a declarat lui M. Litvinov că nota sovietică de protest din 6 octombrie 1926 a provocat nedumerire în Italia, B. Mussolini întrebându-se dacă acest lucru nu înseamnă schimbarea politicii sovietelor faţă de Italia.

Piața Veneția din Roma (1920). Sărbătorirea Zilei Victoriei în Primul Război Mondial (Sursă: Biblioteca Centrală Universitară Iași)
Piața Veneția din Roma (1920). Sărbătorirea Zilei Victoriei în Primul Război Mondial (Sursă: Biblioteca Centrală Universitară Iași)


M. Litvinov a răspuns că protocolul din 28 octombrie 1920, a fost semnat de patru puteri, când URSS nu avea relaţii normale cu nici una dintre ele. Din punct de vedere internaţional, protocolul basarabean era, în viziunea sa, „un act nelegitim posibil doar în condiţiile existenţei unor relaţii ostile”. Luând însă în consideraţie caracterul relaţiilor sovieto-italiene, a spus diplomatul sovietic, „URSS aştepta ca partea italiană să respingă ratificarea protocolului”. Diplomaţia de la Moscova era tentată să creadă că, din moment ce B. Mussolini a declarat într-un document oficial că îşi rezervă dreptul ratificării protocolului pentru momentul oportun, era clară existenţa unui angajament secret al acestuia faţă de România.

Pe de altă parte, diplomația italiană s-a lăsat atrasă de povestea oportunităților economice enorme în relația cu URSS. Realizarea unei convenții economice italo-sovietice făcea Italia să creadă că i se deschideau mari oportunități pentru comenzi pentru industria italiană, care avea o importanță sporită pentru Italia. Trebuie luată în calcul și strategia politicii externe italiene, promovată chiar de la începutul conducerii de către Mussolini - o politică externă subordonată doar celei interne.

La începutul anului 1927 conducerea Italiei a trebuit să facă față unei presiuni internaționale enorme din cauza protocolului basarabean, pe de o parte existând angajamentul asumat de ratificare, asupra căruia insista opinia publică, puterile europene și în mod special România, iar pe de altă parte, confruntându-se cu ostilitatea Uniunii Sovietice în această privință și judecarea nuanțată a oportunităților deschise ca rezultat al reluării relațiilor comerciale cu statul sovietice. Agenția națională de știri Stefani a publicat un articol despre tratatul de prietenie dintre România și Italia, inclusiv schimbul de scrisori dintre Mussolini și Averescu, în care se menționa că problema ratificării Tratatului Basarabiei (întrebare pusă de Averescu la întâlnirea cu Mussolini), pentru Italia rămânea a fi o chestiune de timp și de oportunitate.

Drept urmare a insistențelor guvernului român, ale presei din România și mai ales grație eforturilor diplomației de la București, la începutul anului 1927 s-a revenit la discuții asupra ratificării tratatului. Diplomația italiană, căuta punctele vulnerabile ale Tratatului, semnat la 28 octombrie 1920 la Paris: nu era clară frontiera româno-sovietică; relațiile italo-române avuseseră o perioadă de stagnare, nu se discutau deschis, dar se subînțelegeau rațiunile practice ale politicii economice italo-sovietice; în general, se acționa pornind de la teama de a nu provoca, în cazul ratificării, o criză a raporturilor italo-sovietice, afectând nevoia de materii prime a Italiei.

Din acest punct de vedere, Mussolini chiar a conceput o Notă la Tratatul bilateral prin care ar fi sugerat semnarea unui pact italo-bulgaro-român, ori numai a unui bulgaro-român, dar realizat sub egida Italiei; sub raport economic, România ar fi urmat să sprijine Italia în cazul în care ar fi apărut dificultăți de ordin economic din partea URSS; guvernul român urma să introducă învățarea limbii italiene în școlile secundare din România. S-a ajuns chiar la o analiză, efectuată de către diplomații italieni, a veniturilor posibile, puse în balanță, pe care le-ar fi putut obține Italia de la URSS sau de la România, preferând amânarea semnării tratatului Basarabiei.

Guvernul sovietic și-a exprimat deschis dezacordul față de pactul de amiciție româno-italian. Ziarele sovietice au demarat o campanie de presă anti-italiană, în care era atacat direct „fascistul Benito Mussolini”. La 10 ianuarie 1927, Lev Kamenev, viitorul ambasador sovietic la Roma, a avut o lungă întrevedere personală cu ambasadorul Italiei la Moscova, contele Gaetano Manzoni.

În raportul său către Roma, contele Manzoni a scris că a făcut tot posibilul să-l convingă pe Kamenev că din 1920 încoace, unica problemă diplomatică între URSS și Italia era următoarea: diplomația italiană nu a fost înțeleasă corect de Rusia Sovietică. Roma, în schimbul ratificării Tratatului, va cere, în scurt timp, lui Alexandru Averescu, o eventuală reapropiere a României de Bulgaria și Ungaria și chiar va încerca să precizeze care ar fi „compensațiile politice pe care România ar putea să le ofere Italiei, drept răsplată pentru riscurile pe care și le asumă, care vor fi sacrificiile economice și culturale ale României versus Italia”.

După o analiză comparativă a avantajelor economice pentru Italia, mult mai pronunțate în cazul apropierii de URSS, Generalul Averescu l-a trimis la Roma, la 30 ianuarie 1927, pe Mihail Manoilescu, pentru a discuta cea mai importantă problemă a relațiilor diplomatice - ratificarea tratatului privind Basarabia. Vizita fusese anunțată sub pretextul unor negocieri comerciale. Averescu a decis să meargă pe altă cale: obținerea ratificării italiene odată cu semnarea unui tratat de prietenie și colaborare italo-român. Presa italiană, în perioada respectivă, nu a reflectat politica externă a Italiei în raport cu România în problema Tratatului Basarabiei, ci mai mult chestiunea tratatului de prietenie. Aceasta a cerut-o în scris și Mussolini lui Averescu. După un contact cu mareșalul Pietro Badoglio, care deja efectuase o vizită la Chișinău și-i raportase lui Mussolini cu privire la această problemă, Manoilescu a primit sugestia acestuia să insiste în fața Ducelui.

Mussolini a afirmat cu claritate: „Te rog să-i spui generalului că ratificarea Tratatului Basarabiei este dată!”, ceea ce a și urmat peste câteva săptămâni.

În dimineața de 9 martie 1927, ministrului român de externe, Ion Mitilineu, i-a fost înmânată o notă diplomatică, prin care i se aducea la cunoștință că decretul de ratificare a acordului de la Paris din 28 octombrie 1920, prin care se recunoștea unirea Basarabiei cu România, a fost aprobat și semnat de șeful guvernului italian (Benitto Mussolini) și de Consiliul de Miniștri, care se reunise, în ziua de 8 martie, la Roma.

Regele Victor Emmanuel III al Italiei (Sursă: Biblioteca Centrală Universitară Iași)
Regele Victor Emmanuel III al Italiei (Sursă: Biblioteca Centrală Universitară Iași)


Regele Victor Emmanuel al III-lea a aprobat tratatul, ratificarea având loc prin decret-lege. Conform uzanțelor interne, urma adoptarea, de către Parlamentul Italiei, a decretului-lege, atât de Camera Deputaților (votat în 10 martie), cât și de către Senat, după ce a urmat publicarea în Monitorul oficial. Depunerea instrumentelor italiene de ratificare a avut loc la Paris, în ziua de 23 mai 1927.

Un amplu raport în chestiunea Basarabiei a fost prezentat și publicat de către Tommaso Tittoni, președinte al Senatului Italiei (1919-1929), tradus, tot în anul 1927, în limba română, sub titlul Basarabia, România și Italia. Referentul Andrea Torre a susținut raportul pentru ratificare la 9 martie în Camera Deputaților, având misiunea să argumenteze utilitatea transformării în lege a decretului regal nr. 279 din 9 martie, prin care fusese aprobat tratatul privind Basarabia. O mare parte din ziarele italiene au preluat pasaje din discursul lui Torre, scriind despre „logica politicii italiene”, „logica internațională”. Mai multe cotidiane au preluat scurte informații despre Basarabia, în contextul tratatului, dar majoritatea subliniau politica internațională a lui Mussolini, care se rezuma, după acestea, la garantarea păcii și a echilibrului internațional.

Chiar dacă anul 1927 a marcat punctul culminant al relațiilor diplomatice româno-italiene, eficiența acestui act de recunoaștere nu s-a văzut, cum nu se văzuse nici după recunoașterea britanică sau franceză. Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 nu a intrat în vigoare, deoarece nu a fost ratificat de Japonia, fapt asupra căruia vom insista în articolul următor. Important rămâne faptul este că Marii Aliați ai României din Primul Război Mondial și-au onorat, unul după altul, Italia ultima, semnăturile sub Tratatul Basarabiei. Nu este însă mai puţin adevărat că asupra Italiei s-au făcut presiuni din partea Marii Britanii, Foreign Office-ul insistând, aşa cum rezultă din documentele externe, ca B. Mussolini să ratifice protocolul de la Paris.

Ratificarea protocolului basarabean de către Italia a fost atacată dur în ziarele sovietice, iar peste 10 zile, ambasadorul sovietic la Roma, după consultări cu Moscova, a înmânat un protest prim-ministrului italian. În nota din 7 martie 1927 adresată guvernului sovietic, ministrul italian de externe G. Grandi a declarat că guvernul italian nu a avut niciodată intenția de a nu recunoaşte acţiunile reprezentanţilor săi, care au semnat la Paris tratatul din 28 octombrie 1920, nici să se eschiveze de la obligaţiile asumate prin acest tratat. Luând în considerare faptul că guvernul URSS şi-a manifestat în nenumărate rânduri reacţia negativă faţă de acest protocol, guvernul regal italian a găsit oportună amânarea ratificării, în speranţa că tratativele directe între Uniunea Sovietică şi România vor duce la soluţionarea favorabilă a problemei. Poziţia actuală a Italiei faţă de tratatul din 1920 nu poate dura la infinit de aceea guvernul italian a hotărât ratificarea tratatului în cauză.

În România au avut loc ample manifestații cu ocazia ratificării: la Chișinău, la Iași și la Cluj manifestațiile publice erau însoțite de slujbe religioase, diverse reuniuni care se încheiau cu urarea „Trăiască fraternitatea latină”. Drept recunoștință pentru acest merit, majoritatea localităților basarabene, împreună cu centrele de județe Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Lăpușna, Cahul, Ismail, Bolgrad, Cetatea Albă, altele, l-au declarat pe generalul Alexandru Averescu, primul ministru al României, cetățean de onoare al Basarabiei, conferindu-i Diplomele respective.

Decizia Consiliului Comunal al comunei Hotin, județul Hotin, de a conferi generalului Alexandru Averescu titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Hotin și dispoziția ca o stradă să-i poarte numele (1 aprilie 1927, Sursă: Arhivă Personală Silvia Corlăteanu-Granciuc)
Decizia Consiliului Comunal al comunei Hotin, județul Hotin, de a conferi generalului Alexandru Averescu titlul de Cetățean de Onoare al Comunei Hotin și dispoziția ca o stradă să-i poarte numele (1 aprilie 1927, Sursă: Arhivă Personală Silvia Corlăteanu-Granciuc)


O asemenea decizie a adoptat și primăria orașului Chișinău, care, totodată, „a hotărât ca una din străzile orașului Chișinău să se numească „General Averescu”. Astfel, din 1927, actuala stradă Ismail (din Chișinău) s-a numit „General Averescu”, iar din 3 octombrie 1939 „Mareșal Averescu”. Mai mult decât atât, ședința consiliului comunal al primăriei Municipiului Chișinău, din 3 aprilie 1927, la propunerea primarului municipiului Sebastian Teodorescu, decide în unanimitate (cu 44 voturi prezente din 66) a-l împroprietări pe mareșalul Badoglio, „care a fost factor preponderent în ratificarea Tratatului Basarabiei”, cu un imobil și anume casa Pronin, după ce, în ședința solemnă din 12 noiembrie 1926, în legătură cu vizita la Chișinău, acesta a fost numit Cetățean de Onoare al municipiului și membru de Onoare al Consiliului Municipal Chișinău.

La rândul său, Prefectura județului Ismail informa că Primăria localității Reni a hotărât ca trei străzi din acea localitate să poarte numele „str. Victor Emmanuel al III-lea”, „str. Mussolini” și „str. General Badoglio”. De asemenea, o decizie a Primăriei orașului Soroca, prevede ca „în onoarea generalului Averescu și a mareșalului Badoglio al Italiei, str. Calea Bălțului să fie numită „Strada General Averescu”, iar strada Tarani, să fie numită „Strada Mareșal Badoglio”.

La fel, unor străzi din București li s-au atribuit numele lui Mussolini și Badoglio. Istoriografia românească, pe bună dreptate, pune în seama generalului Averescu această reușită diplomatică, dar acest succes s-a datorat și unei diplomații extrem de active a României, care a pledat cu insistență necesitatea ratificării protocolului basarabean în cancelariile europene.

Mulțumiri dnei conf. univ. dr. Silvia Corlăteanu-Granciuc pentru fondul de articole asupra relațiilor româno-italiene, oferite în sprijinul acestor publicații.

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG