Linkuri accesibilitate

Ratificarea tratatului basarabean (IV): Refuzul Japoniei


Delegația Japoniei la Conferința de Pace de la Paris, 1919 (Foto: Biblioteca Centrală Universitară Iași)

În paralel cu acțiunile de contracarare a intențiilor italiene de a ratifica protocolul basarabean, Uniunea Sovietică a desfășurat o amplă activitate diplomatică în vederea influențării Japoniei pentru a se a se abține de la ratificarea tratatului din 28 octombrie 1920, pe care România îl socotea ca bază juridică a dreptului său asupra Basarabiei. Japonia a fost unica putere extra-europeană care și-a pus semnătura pe Tratatul de la Paris și după ratificarea acestuia de către Marea Britani, Franța și Italia, rămânea ultima putere care nu-l ratificase.

În contextul politicii regionale asiatice, Japonia a privit relațiile cu Uniunea Sovietică altfel decât restul puterilor europene semnatare, chiar dacă angajamentul de a ratifica tratatul de la Paris n-a fost negat de partea niponă până la mijlocul anilor 1920. Momentul de cotitură în schimbarea acestei optici din partea diplomației de la Tokyo l-a constituit semnarea noului tratat dintre Japonia și URSS.

Convenția de bază sovieto-japoneză a fost un tratat de normalizare a relațiilor dintre Imperiul Japoniei și Uniunea Sovietică, semnat la 20 ianuarie 1925. Ratificările au fost schimbate la Beijing la 26 februarie 1925, iar acordul a fost înregistrat în seria de tratate a Ligii Națiunilor la 20 mai 1925. În urma înfrângerii Imperiului Rus în războiul ruso-japonez din 1904–1905, relațiile de cooperare între Rusia și Japonia au fost treptat restabilite prin patru seturi de tratate semnate între 1907 și 1916. Cu toate acestea, prăbușirea dinastiei Romanov, urmată de Revoluția bolșevică și de intervenția siberiană japoneză a creat o neîncredere puternică între Japonia și Uniunea Sovietică nou fondată.


În urma unei serii de negocieri purtate la Beijing în 1924-1925, Japonia a fost de acord să extindă recunoașterea diplomatică către Uniunea Sovietică și să-și retragă trupele din jumătatea nordică a insulei Sahalin. În schimb, Uniunea Sovietică a acceptat să onoreze prevederile Tratatului de la Portsmouth și să reexamineze toate celelalte tratate între fostul Imperiu Rus și Japonia, inclusiv Convenția privind pescuitul din 1907. Tratatul a fost semnat de către Lev M. Karahan, ambasadorul Uniunii Sovietice în Japonia, și Kenkichi Yoshizawa din partea Japoniei.

În legătură cu semnarea Convenţiei privind principiile de colaborare între URSS şi Japonia, avea loc un schimb de note între reprezentanţii celor două ţări. Ambasadorul sovietic L. Karahan a ţinut să arate că la 28 octombrie 1920, cinci state, inclusiv Japonia, au semnat la Paris un acord care recunoştea „anexarea la România a teritoriului Basarabiei, care aparținuse URSS” (un fals istoric, pentru că Basarabia niciodată nu aparținuse URSS – n.a.). Luând în considerare bunele relaţii stabilite între URSS şi Japonia, se arată în nota sovietică, guvernul de la Moscova crede că Japonia nu va ratifica acest acord, împotriva căruia guvernul sovietic şi-a anunţat protestul în repetate rânduri. În nota sa de răspuns, ambasadorul nipon Yoschizawa a declarat că, atât timp cât tratatul amintit nu va fi ratificat de toate puterile europene semnatare, guvernul Japoniei nu intenționează să-l ratifice, socotind că el vizează o problemă exclusiv europeană.

Capitala Japoniei, Tokyo, în anii 1920 (Foto: Biblioteca Centrală Universitară Iași)
Capitala Japoniei, Tokyo, în anii 1920 (Foto: Biblioteca Centrală Universitară Iași)


Primii ani de la instituirea relației diplomatice dintre cele două state s-au caracterizat printr-un calm, care a fost în principal rezultatul restricționării parțiale în politicile expansioniste ale Imperiului Japonez înainte de 1931, precum și nevoia sovietică de a restabili relațiile cu China din cauza războiului din 1929. Deja în 1925, imediat după stabilirea relațiilor, guvernul japonez și-a retras forțele din partea de nord a Sahalinului, capturat de armata japoneză în timpul intervenției sibiene. Perioada de la restabilirea relațiilor nipono-sovietice și invazia Japoniei în Manciuria (1925-1931) a intrat în istorie ca epoca „Colaborării Tacite” între URSS și Japonia, în care cele două puteri și-au împărțit tacit sferele de influență în regiune.

Anume în legătură cu această perioadă de mariaj politic putem înțelege abținerea diplomației de la Tokyo de la ratificarea protocolului basarabean, semnat la 20 octombrie 1920. Expusă la puternice presiuni din partea Uniunii Sovietice şi ghidată de propriile interese în Asia, Imperiul Japonez nu și-a onorat obligațiunile asumate la Paris și n-a ratificat tratatul. Telegrama lui L. Karahan către ministrul sovietic la Tokyo confirmă existenţa insistenţelor diplomaţiei sovietice în vederea influenţării poziţiei Japoniei. În mesaj, se arată că întoarcerea Japoniei la problema ratificării protocolului basarabean era neaşteptată şi contravenea liniei de apropiere între cele două ţări.

Guvernul sovietic găsea inadmisibil ca Japonia, care a semnat acest act când se afla în stare de război cu Rusia sovietică, să-l ratifice după stabilirea relaţiilor normale cu URSS. În continuare, diplomatul sovietic amintea că, în 1925, Yoschizawa l-a asigurat pe Karahan că problema Basarabiei nu interesează Japonia şi că ea nu se va amesteca în afacerile europene. Ratificarea protocolului de către Japonia va avea un efect greu de presupus în URSS, cu atât mai mult cu cât acum doar de Japonia depindea ,,legiferarea ocupării Basarabiei’’. În încheiere Karahan a ținut să precizeze că dacă Italia era cointeresată în ratificarea protocolului, atunci Japonia nu are niciun interes cu România, iar ratificarea ar însemna ca Japonia, sub influenta Angliei, aderă la lupta pe care ultima o duce împotriva URSS.

Baronul Tanaka Giichi, prim-ministru al Japoniei (1927-1929) (Foto: Biblioteca Centrală Universitară Iași)
Baronul Tanaka Giichi, prim-ministru al Japoniei (1927-1929) (Foto: Biblioteca Centrală Universitară Iași)


În timpul discuţiei avute cu reprezentantul sovietic Dovgalevski, ministrul nipon de externe Dabuty a declarat că problema ratificării protocolului nu a fost pusă oficial. Ministrul japonez i-a comunicat lui Dovgalevski că la Tokyo a sosit trimisul român Vasiliu, care urma să aibă o întâlnire cu primul-ministru G. Tanaka, pentru a cunoaşte poziţia japoneză în problema Basarabiei. Dabuty personal s-a pronunţat împotriva ratificării, dar a arătat că exista o presiune puternică asupra guvernului nipon din partea corpului diplomatic englez, francez şi italian.

În aceste condiţii, la 24 mai 1927, avea loc întâlnirea dintre Dovgalevski şi Tanaka la care s-a discutat tratatul de neagresiune sovieto-nipon şi problema Basarabiei. Diplomatul sovietic a declarat că URSS speră că guvernul nipon nu va dori înrăutăţirea relaţiilor cu Moscova şi nu va ratifica protocolul basarabean, cu atât mai mult cu cât Japonia nu era interesată în problema Basarabiei. Primul-ministru nipon a arătat că este conştient că ratificarea protocolului ar fi un act neloial faţă de URSS, însă refuzul de a-l ratifica ar fi fost interpretat de statele cointeresate ca un act neloial faţă de ele după ce Japonia a semnat protocolul. În încheiere, Tanaka a declarat că guvernul nipon este într-o situaţie dificilă, însă a promis că va soluţiona această problemă reieşind din politica amicală a Japoniei faţă de URSS.

Angajată în lupta pentru hegemonia în Asia, Japonia a ezitat să provoace Uniunea Sovietică într-o problemă care nu viza interesele sale. În momentul când pregătea operațiunile militarea împotriva Chinei și ieșirea din Societatea Națiunilor, guvernul nipon a preferat un tratat de neagresiune cu URSS, decât ratificarea unui tratat care i-ar fi atras ostilitatea Kremlinului. Lipsa de ratificare din partea Japoniei nu diminuează în vreun fel importanța Tratatului din 28 octombrie 1920, cu atât mai mult că partea japoneză recunoștea că „el vizează o problemă exclusiv europeană”. Din contra, semnarea acestui acord la Paris a fost o dovadă a recunoașterii internaționale a alipirii Basarabiei la România, iar toate puterile europene – Marea Britanie, Franța și Italia – l-au ratificat, recunoscând caracterul românesc al provinciei și revenirea sa la România.

Vezi comentarii (1)

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG