Am urmărit săptămâna trecută o revoltă populară în Kazahstan, pigmentată, după toate aparențele, cu o lovitură de stat care a condus la schimbarea regimului Nazarbaiev. „Normalizarea” situației în această țară, traversată de violențe, a fost instituită prin rafale de focuri soldate cu zeci de victime și arestări. Forțele de securitate, să înțelegem, și-au făcut din plin datoria.
Informațiile despre evenimentele din Kazahstan sunt parțiale, contradictorii, pentru că statul kazah, cu sistemul lui de clanuri semifeudale, își are specificul său inconturnabil. Cert este că „ucenicul-vrăjitor”, actualul președinte Tokaiev, și-a detronat părintele politic, inamovibilul Nazarbaiev, ajutat de „pacificatorii” Organizației Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), condusă de Rusia.
Se vorbește serios în Moldova despre faptul că aflarea într-un sistem de relații economice și de securitate patronat de Rusia implică riscurile unei intervenții militare în numele unui pretinse stabilități sau al apărării etnicilor ruși, o intervenție în funcție de interesele imediate sau de perspectivă mai lungă ale Moscovei.
Moldova nu face parte din OTSC, dar e membru CSI, din mila foștilor diriguitori de la Chișinău, are trupe rusești pe teritoriul său care susțin un regim separatist în stânga Nistrului, și un electorat destul de numeros orientat spre Est. În asemenea condiții, eventualitatea unui „ajutor frățesc” din partea Rusiei e foarte mare, chiar dacă nu ar exista premise pentru o intervenție directă, ele pot fi oricând inventate, provocate de strategii Kremlinului.
Pe fundalul evenimentelor din Kazahstan, unele voci au cerut imperativ ieșirea Moldovei din CSI, doar că acest pas nu se poate face peste noapte și mai ales într-un context incendiar. Necesitatea îndepărtării de Rusia este indiscutabilă dacă vrem să supraviețuim ca stat independent și liber, însă modalitatea, oportunitatea și consecințele unei asemenea decizii trebuie examinate cu multă seriozitate. Sloganurile „rupem poala și plecăm” sună vitejește pe maidanul Facebook-ului, în politica reală e nevoie de o abordare realistă și rațională.
După ce am văzut la alții cum știe Rusia să profite de împrejurări ca să-și impună voința, tot dinspre Est vine și un alt gen de presiuni: scumpirea gazelor. Se pare că acordul negociat cu relativ succes de actuala guvernare în noiembrie la Sankt-Petersburg nu prea mai rezistă în lunile de iarnă, când prețurile la energie pe plan mondial au explodat. De la 450 de dolari, sumă cu care s-au achiziționat gazele în noiembrie, s-a ajuns la 646 dolari pentru mia de metri cubi. Și mai e o problemă: Moldova trebuie să achite în avans către Gazprom 50% din consumul curent, ceea ce pune o presiune suplimentară pe contribuabili și pe guvernare.
Răsună critici vehemente la adresa ministrului Andrei Spânu, cel care a negociat contractul cu Gazprom, i se impută că nu a avut destulă perspicacitate și competență pentru a se fi evitat scumpirile actuale, care probabil nu vor fi ultimele, însă dincolo de erori individuale ar trebui ținut cont de faptul că dialogul nostru cu Rusia se face în condiții de șantaj cinic. Adică, spre deosebire de relațiile de afaceri cu partenerii din Occident – predictibile, având clauze foarte precise – înțelegerile cu rușii sunt fluide și vag supuse legilor economiei, fluctuând în funcție de interesele de putere ale Moscovei. În relația cu Rusia totul e politică – o afirmație valabilă pentru întregul sistem de relații economice internaționale pe care aceasta și le construiește.
Prețurile la gaze, inflația au crescut peste tot în Europa, doar că Republica Moldova e mai slabă, mai vulnerabilă, mai expusă, suportă mai greu decât statele dezvoltate criza energetică. În plus, la noi riscurile de securitate sunt mai mari, coeziunea internă mai mică, iar nemulțumirile populației pot fi deturnate nu doar spre o simplă schimbare a guvernării, ci spre o răsucire geopolitică.
Adevărul este că putem obține condiții preferențiale pentru importul de gaze de la ruși doar dacă am renunța la suveranitate. Asta trebuie explicat foarte clar cetățenilor. Dacă i-am spune Moscovei că vom abandona integrarea europeană, că vom „legaliza” trupele de ocupație din Transnistria, probabil că toate aceste presiuni ar slăbi. Numai că la cheremul Rusiei suntem de 30 de ani și această postură nu ne-a adus bunăstarea și fericirea dorită de moldovenii. Nu le-au obținut nici kazahii, care, spre deosebire de noi, posedă uriașe resurse naturale, dar degeaba, dacă n-au democrație și stat de drept.
Cei care formulează critici la adresa actualei puteri, ar trebui să delimiteze clar planurile și să ne spună care ar fi modelul ideal de negociere cu Rusia, cum să obținem prețuri bune fără să pierdem din suveranitate, fără să ne abatem de la traseul nostru proeuropean și fără să renunțăm la cerința noastră ca trupele rusești să plece din Moldova.
Îndemnurile stupefiante pe care le-am văzut în presă și pe rețelele de socializare – „să urmăm modelul kazah al revoltei față de scumpirea gazului” – vin mai degrabă să acopere niște frustrări private ale unor oameni care speculează orice criză, indiferent de sursele ei, pentru a lovi în guvernare și în președinta Maia Sandu. S-a demonstrat în toiul acestor polemici că este o gravă eroare să compari „modelul kazah” cu realitățile de la noi. În Kazahstan există un regim semifeudal al clanurilor asiatice, cu un fel de „tată al națiunii” înscăunat în Constituție, pe când în Moldova, țară europeană, avem o guvernare învestită prin alegeri democratice.
Lucrurile trebuie privite realist, fără manipulări, idiosincrazii și entuziasme revoluționare prost plasate. Împotriva PAS și a Maiei Sandu, speculând scumpirea tarifelor la gaze, cheamă și falanga prorusească extremistă din Moldova, cheamă și oligarhii-fugari, aciuați în Marea Britanie și în Israel, acolo unde se plimbă nestingherit prin supermarketuri și urcă în automobile luxoase (vezi și ultima filmare cu Ilan Shor în Israel, făcută de un vigilent patriot moldovean).
În concluzie, să spunem că ultimele evoluții din regiune au profilat câteva „rețete rusești” de îngenunchiere a fostelor republici sovietice: 1. Ajutor polițienesc în sistemul de securitate colectivă patronat de Moscova – cazul Kazahstanului; 2 Invazie militară directă cu anexarea unor teritorii sub pretextul apărării etnicilor ruși și al stăvilirii extinderii NATO, cea care sprijină un „regim fascist” în Ucraina; 3. Presiuni insidioase prin sabotarea comerțului și șantaj energetic, care conduc la scumpiri în cascadă a serviciilor și produselor de bază. Ultima rețetă e cea mai convenabilă Kremlinului (ca parte a „tacticilor hibride”), pentru că dă aparența unui conflict intern între o populație sărăcită, indignată, și o guvernare iresponsabilă, „vândută Occidentului”.
Republica Moldova se află în categoria a treia, a presiunilor economice aplicate de Rusia, dar știm foarte bine că nimic nu ne protejează de o agresiune militară în deplinul înțeles al cuvântului, având un desant rusesc în Transnistria, pentru ca mai târziu, înțelegând cum stă necesitatea istorică, să fim „pacificați”, la cererea noastră, după „model kazah”.
