Linkuri accesibilitate

Recucerirea libertății. Experiența maghiară


Pe 16 iunie 1989, La Budapesta, avea loc o ceremonie solemnă. Vreme de mai bine de treizeci de ani, Imre Nagy (1896–1958) și alți martiri ai revoluției din 1956 fuseseră demonizați de propaganda regimului Kádár drept instigatori ai conspirației contrarevoluționare. În vara anului 1989, liderii Revoluției maghiare aveau în sfârșit parte de o înhumare adecvată.

Între timp, poveștile oficiale spuse pentru a-i justifica pe cei care trădaseră revoluția și colaboraseră cu invadatorii sovietici se destrămaseră. János Kádár (1912–1989), omul care acceptase diktat-ul sovietic și condusese țara timp de trei decenii, fusese obligat să demisioneze în primăvara anului 1988. Noii lideri, Secretarul General Károly Grósz și premierul Miklós Németh, încercau din răsputeri să câștige autoritate prin relansarea întreruptei tradiții a comunismului reformist.

Avându-l pe Gorbaciov la Kremlin, timpurile erau cât se poate de potrivite pentru o ruptură cu ridicola descriere a revoluției din 1956 drept „contrarevoluție”. În interiorul Partidului Socialist al Muncitorilor din Ungaria se coagulase un din ce în ce mai puternic curent de opinie privind reabilitarea lui Nagy și a camarazilor săi. Reformatorul nonconformist Imre Pozsgay, liderul aripii liberale a elitei de partid, și Rezső Nyers, părintele reformei economice de la începutul anilor 1970, s-au alăturat opoziției democratice a țării atunci când aceasta a cerut restabilirea adevărului despre episodul 1956.

Atunci când comuniștii reformiști maghiari au încercat să se alăture procesiunii din vara anului 1989, ei au putut auzi cuvintele ireverențioase ale unui tânăr lider Fidesz (noul partid mândru de convingerile sale anticomuniste) pe nume Viktor Orbán:

„Noi, tinerii, nu înțelegem multe din lucrurile care sunt evidente generațiilor mai vârstnice. Suntem complet uluiți că aceia care s-au grăbit să calomnieze Revoluția și pe Imre Nagy au devenit brusc susținătorii politicilor fostului prim-ministru. Și nici nu înțelegem de ce liderii de partid care s-au îngrijit să învățăm după manuale care au falsificat Revoluția se grăbesc acum să atingă coșciugele ca și cum ar fi niște talismane. N-ar trebui să le fim recunoscători pentru permisiunea de a ne îngropa martirii după treizeci și unu de ani; și nici nu trebuie să le mulțumim pentru că le-au permis organizațiilor noastre să existe” (Discurs publicat în nr. 4 al revistei Uncaptive Minds din august-octombrie 1989).

În abrazivitatea sa deliberată, declarația avântatului Orbán era semnul unei imense prăpastii între iluziile revizioniste ale generațiilor anterioare și refuzul deloc ambiguu al tinerilor maghiari de a îmbrățișa oricare formă de comunism. Partidul comunist nu trebuia creditat pentru nimic: condusese țara împotriva voinței poporului și nimeni nu trebuia să-i fie recunoscător pentru subita descoperire a principiilor toleranței. Astfel, reînhumarea lui Imre Nagy din iunie 1989 a reprezentat o despărțire simbolică de ideea de reforme intra-sistemice.

În locul unei schimbări graduale din interior, strigătul de luptă era acum o ruptură decisă cu sistemul comunist și se cerea restabilirea unei ordini pluraliste bazată pe economie de piață și guvernare responsabilă. Cu trei decenii mai devreme, Nagy însuși fusese vestitorul unei astfel de abordări revoluționare. Într-o perioadă de imense riscuri personale, el demonstrase curajul de a îmbrățișa până la capăt cauza plebeilor împotriva opresorilor comuniști.

Intelighenția a jucat un rol central în răbufnirile antiautoritare maghiare anterioare, din mai multe motive: în primul rând, aceeași intelighenție fusese supusă, de-a lungul perioadei staliniste, unor groaznice persecuții; în al doilea rând, reprezentanții ei se considerau depozitarii valorilor naționale pervertite sub stalinism; în al treilea rând, ca elită luminată, cu anumite tradiții revoluționare care mergeau înapoi până la prefacerile naționale și sociale de la 1848, intelighenția s-a crezut îndreptățită să-și asume rolul dominant în lupta împotriva despotismului; și, în al patrulea rând, largi segmente ale intelighenției poloneze și maghiare, care adoptaseră anterior valorile marxismului, s-au „dezvrăjit” și au înțeles manipularea la care fuseseră supuse acele valori de către birocrațiile conducătoare.

Vezi comentarii (1)

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG