Linkuri accesibilitate

Recunoașterea Internațională a Basarabiei (VIII): Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920 (2)


Actul Unirii Basarabiei cu România, recunoscut prin Tratatul de la Paris din 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Conform normelor de drept internaţional, tratatul din 28 octombrie 1920 urma să intre în vigoare la ratificarea sa de către părţile semnatare. Cu această rezervă, valabilitatea tratatului era puternic afectată. Privit în timp, chiar dacă politic și istoric era perfect legal și justificat, din punct de vedere juridic, el n-a mai intrat în vigoare din cauza faptului, că partea japoneză, din motive la care vom reveni în articolul următor, i-a refuzat ratificarea.

Asupra formulărilor tratatului s-au adus în epocă mai multe obiecții. Privit comparativ, protocolul basarabean era un pas înapoi faţă de hotărârea Consiliului Suprem din 3 martie 1920. Ca şi acordul sus amintit, tratatul din 28 octombrie 1920 recunoştea Unirea Basarabiei cu România în baza dreptului popoarelor la autodeterminare, menţionând, din punct de vedere istoric, geografic, etnografic şi economic caracterul românesc al provinciei dintre Prut şi Nistru. Marile Puteri Aliate au admis şi votul exprimat de reprezentanţii „Sfatului Ţării” în dorinţa de realipire la România, ceea ce oferea o garanţie juridică a Unirii.

Actul Unirii Basarabiei cu România, recunoscut prin Tratatul de la Paris din 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Actul Unirii Basarabiei cu România, recunoscut prin Tratatul de la Paris din 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

La prima vedere, importanţa pactului rezida în întregime din partea tratatului care recunoştea suveranitatea României asupra Basarabiei. Era şi firesc, deoarece avea prioritate logică, dorindu-se, în sfârşit, o soluţionare a problemei Basarabiei. De aici şi entuziasmul care a cuprins opinia publică şi cercurile politice româneşti la semnarea tratatului. În realitate, miezul pactului era în cea de-a doua parte, care cuprindea problemele ce decurgeau din această suveranitate. Recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România nu cerea o formă determinată deoarece putea fi considerată un fapt împlinit. De aceea, recunoaşterea n-a fost menţionată în tratat ca excepţională. Ea constituia premisa necesară a tratatului în cauză şi nicidecum elementul său indispensabil.

Din punctul de vedere al dreptului internaţional, recunoaşterea juridică a suveranităţii româneşti asupra Basarabiei nu necesita o formă specială, deoarece nu exista necesitatea unei ratificări în particular. În acest sens, exista hotărârea Consiliului Suprem din 3 martie 1920. Ratificarea prevăzută în pact era necesară pentru a doua sa parte, adică pentru problemele ce decurgeau din recunoaştere. „Pornind de la necesitatea de a regla pe calea dreptului problemele care decurg din recunoaşterea deja înfăptuită (s.a.) a suveranităţii României asupra Basarabiei, puterile contractante au decis să semneze prezentul pact”, iată care era esenţa acestui tratat. Europa nu putea lăsa nesoluţionate problemele ce consemnau statutul juridic al locuitorilor Basarabiei, altfel spus problema minorităţilor, cât şi pe cele care se interferau cu interesul raporturilor internaţionale la navigaţia fluvială şi participarea României la datoria publică a Rusiei.

Tratatul din 28 octombrie 1920 mai conţinea câteva handicapuri serioase. Angajamentul asumat de Consiliul Suprem, prin decizia din 3 martie 1920, de a acorda tot sprijinul posibil în eventualitatea că Rusia Sovietică ar ataca frontierele legitime ale României, făcea loc hotărârii prin care Moscovei i se dădea dreptul de a pune în discuţie unele chestiuni de formă ale suveranităţii româneşti în Basarabia. În plus, Consiliul Suprem îşi rezerva dreptul de a hotărî asupra cerinţelor şi revendicărilor Rusiei Sovietice, precum şi de a examina şi decide asupra dificultăţilor care ar fi apărut în urma aplicării acestui tratat. Aceasta însemna că România, liberă a hotărî în celelalte teritorii ale statului, era privată de exercitarea acestui drept în Basarabia, fiindcă se putea pomeni, în orice clipă, în faţa tribunalului Consiliului Suprem. Eventualitatea unui aranjament între România şi Rusia Sovietică urma a fi supusă mediaţiunii Marilor Aliaţi, a căror poziţie a fost sesizată cu ocazia tratativelor româno - sovietice din primăvara-vara anului 1920. Părea, deci, firească nedumerirea opiniei publice româneşti în legătură cu decizia puterilor semnatare de a „lăsa o portiţă liberă viitorului guvern rus pentru a se amesteca în unele chestiuni, fie legate chiar şi de detaliile tratatului”.

Harta Basarabiei, folosită la Conferința de Pace de la Paris (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Harta Basarabiei, folosită la Conferința de Pace de la Paris (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Cu toate rezervele existente, tratatul din 28 octombrie 1920 a fost primit cu entuziasm de către cercurile politice de la Bucureşti şi de opinia publică românească care a considerat, astfel, problema

Alexandru Averescu, prim-ministru al României în anul 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Alexandru Averescu, prim-ministru al României în anul 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Basarabiei definitiv soluţionată. Alexandru Averescu a declarat că Unirea Basarabiei cu România era recunoscută, iar chestiunile secundare referitoare la schimbarea de suveranitate, soluţionate prin convenţie, sunt singurele hotărâri care vor determina relaţiile între România şi Rusia Sovietică.

Mai categoric, ziarul „Adevărul” din 25 noiembrie 1920, afirma că România putea trata cu Rusia Sovietică doar pe temeiul recunoaşterii Basarabiei şi neintervenţiei reciproce în afacerile interne. În ceea ce priveşte politica României faţă de statul sovietic, ea era posibilă atunci când Marile Puteri Aliate ar fi avut o poziţie definită între ele. „Făcând parte din înţelegerea statelor victorioase şi având cu ele Convenţia, care-i recunoştea suveranitatea asupra Basarabiei, România nu are nevoie mai mult ca nimeni ca o asemenea politică să ia fiinţă” arăta ziarul românesc.

Privind retrospectiv istoria interbelică a Basarabiei, trebuie să recunoaştem că lacuna cea mai gravă a tratatului de la 28 octombrie 1920 a fost absenţa unui acord prealabil cu Rusia Sovietică în această problemă. Chiar dacă Rusia Sovietică declarase să nu este moștenitoarea Imperiului Rus. Edificator este, în acest sens, modul cum şi-a soluţionat Polonia problema frontierelor sale cu Rusia Sovietică. La 18 martie 1921 Polonia a semnat cu Rusia Sovietică pacea de la Riga, prin care la Polonia erau alipite jumătate din Belorusia, cu o populație de aproximativ patru milioane de locuitori şi toată Ucraina de Vest cu o populație de zece milioane locuitori. După semnarea tratatului sovieto-polon, frontierele polono-sovietice şi polono-lituaniene erau recunoscute de Marea Britanie, Franța, Italia şi Japonia prin decizia Conferinței Ambasadorilor din 15 martie 1923. Timp de 18 ani aceasta a determinat frontiera de vest a URSS cu statul polonez fără vreo contestație deschisă din partea guvernului de la Moscova.

Chișinăul în anul 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Chișinăul în anul 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Rusia Sovietică, printr-o notă ultimativă cu Ucraina Sovietică, a protestat la 1 noiembrie 1920, fără nici un temei, împotriva tratatului de la Paris, făcând cunoscut că îl respinge și insistând ca acesta să nu fie ratificat. În nota adresată statelor semnatare se specifica următoarele: „Aflând că între Marile Puteri Aliate și România s-a semnat Tratatul cu privire la alipirea la aceasta din urmă a Basarabiei, guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei și Ucrainei declară că ele nu pot recunoaște ca având putere înțelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor și că ele nu se consideră în niciun fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne”. La acest protest, a existat la 10 noiembrie o notă de răspuns al guvernului român, semnată de Alexandru Averescu, prim-ministru, și Take Ionescu, ministru de externe, în care se arăta că: „Unirea Basarabiei cu România este o chestiune definitiv rezolvată și guvernul român nu o pune sub semnul îndoielii. Chestiunile secundare referitoare la schimbarea de suveranitate și care au fost rezolvate prin zisa convenție sunt singurele hotărâri să precizeze relațiile între România și Rusia”.

Imagine de la Moscova în anul 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)
Imagine de la Moscova în anul 1920 (Foto: I. Țurcanu, M. Papuc, Basarabia în actul Marii Uniri de la 1918)

Deși protestul Sovietelor nu a fost luat în considerare de Marile Puteri, absența Rusiei de la Conferința de Pace de la Paris a fost percepută ca un „aspect vulnerabil” al tratatului din 28 octombrie 1920. După cum remarca istoricul francez J. B. Duroselle, absența semnăturii Rusiei făcea ca frontiera româno-sovietică să fie „singura frontieră europeană a acesteia care nu a fost stabilită printr-un acord liber fixat”.

Protestul vehement al Moscovei în nota din 1 noiembrie 1920, prin care a contestat valabilitatea protocolului basarabean şi autoritatea Aliaţilor în problema Basarabiei, a fost doar începutul unei politici ce a marcat relaţiile sovieto-române în perioada respectivă. Insistenţa diplomaţiei româneşti de a obţine recunoaşterea suveranităţii sale asupra Basarabiei din partea Uniunii Sovietice, cât şi intransigenţa guvernului sovietic confirmă valabilitatea acestor afirmaţii. Rămâne regretabil faptul că lipsa de abilitate a diplomaţiei române, la momentul oportun soluţionării problemei Basarabiei, a oferit Rusiei Sovietice pretextul pentru a vehicula veleităţile de mare putere.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Despre blogul centenarului 1918 - 2018

1918 – 2018. Un centenar văzut de pe ambele maluri ale Prutului, de istoricii Octavian Țîcu de la Chișinău și Dorin Dobrincu de la Iași.

Timp de un an și jumătate, cei doi istorici vor analiza, dezbate (poate și în contradictoriu) și comenta evenimentele anului 1918 si repercusiunile acestora până astăzi. Țelul acestui blog „în tandem” nu este numai de a arunca o nouă privire asupra anului 1918 dar și de a demistifica multe locuri comune ale istoriei contemporane, de a repune in contextual lor istoric „corect” fapte și persoane deseori manipulate de politicieni, de presă sau chiar de istorici.

Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău
Istoricul Octavian Țîcu, Chișinău

„… fenomenul Unirii de la 27 martie 1918 trebuie privit într-un context amplu al transformărilor la nivel european și regional, în care efectul cumulat al războiului mondial, al revoluției ruse, al pretențiilor teritoriale din partea Ucrainei independente exprimate față de Basarabia și al pericolului bolșevizării, a determinat opțiunea provinciei pentru revenirea în cadrul statului român întregit.” (Octavian Țîcu, Cercetator-Coordonator la Academia de Stiinte a Moldovei )

Istoricul Dorin Dobrincu, Iași
Istoricul Dorin Dobrincu, Iași

„ Războiul și ceea ce a urmat nu reprezintă în România doar istorie, ci și memorie. Ambele sensibile. Ca și în alte locuri. Există o istorie oficială, patriotică, justificativă, care mai degrabă pune note la discursul oficial din epocă, după cum există și o istorie critică, care caută să înțeleagă și să explice. ” (Dorin Dobrincu, istoric, cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași, Academia Română – Filiala Iași, din 1995).

XS
SM
MD
LG