După semnarea tratatelor de pace de la Saint-Germain (cu Austria) şi Neuilly-sur-Seine (cu Bulgaria), precum și ratificarea Unirii în Parlamentul reunit al României Mari, prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod, şeful noului guvern de uniune naţională, s-a decis să plece personal într-o misiune diplomatică în Occident, pentru a încerca să tranşeze chestiunile în suspensie conform intereselor naţionale.
Lider marcant al Partidului Național Român, Vaida a fost numit ministru de stat pentru Transilvania în primele guverne după Marea Unire. În alegerile parlamentare din noiembrie 1919, PNR a obținut 169 mandate de deputat și 76 mandate de senator, cel mai mare număr dintre partidele participante. Nici un partid nu a reușit să obțină majoritatea mandatelor pentru a susține un Consiliu de miniștri, astfel că se impunea formarea unei coaliții. În acest sens, pe 25 noiembrie 1919 s-a format Blocul Parlamentar. Inițial, regele Ferdinand I i-a solicitat lui Iuliu Maniu să prezideze noul guvern, însă acesta a refuzat pe motiv că nu vorbea suficient de bine limba franceză, limba oficială a Conferinței de Pace de la Paris. În realitate, fruntașul ardelean nu dorea să-și lege numele de semnarea Tratatului cu Austria, a cărui tergiversare dura de mai bine de șase luni. În cele din urmă, pe 1 decembrie 1919, noul guvern este alcătuit sub conducerea lui Vaida-Voevod, vicepreședinte al PNR.
Problemele primordiale pe care Al. Vaida-Voevod le avea de rezolvat erau legate de problema frontierelor cu Ungaria şi Iugoslavia, impuse prin ultimatumul adresat României şi problema recunoaşterii Unirii Basarabiei. În ceea ce priveşte problema Basarabiei, atitudinea adoptată de Aliaţi faţă de Rusia, cât şi contextul internaţional, arătau României că este necesar să studieze posibilităţile restabilirii legăturilor diplomatice cu Rusia Sovietică, începerea acestor tratative uşurând şi favorizând continuarea discuţiilor cu reprezentanţii Aliaţilor în problema recunoaşterii Unirii Basarabiei.
In prima etapă a misiunii sale, Vaida Voievod s-a oprit la Paris, unde la 20 ianuarie 1920, în cadrul şedinţei Consiliului Suprem s-a întâlnit cu D. Lloyd-George, cu premierul italian F. Nitti şi W. Wallace. După cum arăta prim-ministrul român, la Paris exista o iritare faţă de tărăgănarea retragerii trupelor române din Ungaria. Marile Puteri cereau ca, înainte de a se proceda la discuţia problemelor româneşti, guvernul de la Bucureşti să-şi retragă trupele din Ungaria pe linia indicată de către Conferinţa Păcii, în conformitate cu angajamentul asumat de statul român.
Criza maghiară a izbucnit la 21 martie 1919, când puterea în Ungaria a fost preluată de comuniștii conduși de Béla Kun. După prăbușirea Imperiului austro-ungar, Ungaria a devenit revoluţionară, proclamând desfacerea ei de Austria, la 2 noiembrie 1918, dar fără să recunoască şi separarea celorlalte provincii ale imperiului. La 16 noiembrie 1918, prim-ministrul Karoly Mihaly proclamă Ungaria republică, iar el însuşi se declară antantofil. Peste noapte, Ungaria a devenit o susţinătoare ferventă a Antantei, în speranţa că va avea câştig de cauză la Conferinţa de Pace de la Paris.
Pentru a clarifica această situație, Preşedintele Conferinţei de Pace, Alexandre Millerand, menționa: „Voinţa popoarelor s-a exprimat în zilele din octombrie şi noiembrie 1918, atunci când dubla monarhie s-a prăbuşit şi când populaţiile îndelung asuprite s-au unit cu fraţii lor italieni, români, iugoslavi şi cehoslovaci”. Ungurii nu s-au descurajat şi susţineau că singura garanţie pentru estul Europei ameninţat de spectrul bolşevic îl reprezintă o Ungarie mare şi puternică, între hotarele prevăzute de ei. Dar decizia Conferinţei de Pace de a le cere retragerea pe o nouă linie stabilită şi comunicată la 20 martie 1919, respectiv linia Hust – Satu Mare – Carei – Oradea – Salonta, conduce la demisia guvernului Karoly şi preluarea puterii de bolşevici.
Dorința de a menține integritatea Ungariei Mari a provocat acrobații geopolitice spectaculoase la Budapesta: din republicani antantofili, peste noapte ungurii se transformă în bolşevici, iar cu câteva luni în urmă fuseseră cei mai aprigi monarhişti adepţi ai Puterilor Centrale.
Republica Sovietică Ungară încheie o alianţă cu Rusia Sovietică, menită să desfiinţeze statul român printr-un atac combinat, de către unguri dinspre vest, prin Transilvania, şi de către sovietici dinspre est, prin Basarabia. Cele două regimuri comuniste urmau să-şi dea mână peste Carpaţilor Orientali, deveniţi graniţă între Rusia Sovietică şi Ungaria bolşevică. Din fericire, proiectul nu s-a putut realiza, atât din cauza ofensivei româneşti care va desfiinţa Ungaria bolşevică, cât şi în urma rezistenţei româneşti de pe Nistru contra bandelor bolşevice, dar nu în ultimul rând datorită ofensivei generalului Denikin în sudul Ucrainei.
Forțele comuniste maghiare au atacat atât noul stat Cehoslovacia, cât și trupele române, în speranța de a ocupa Transilvania. La 10 aprilie 1919, Marele Cartier General transmite un ordin de operaţii Comandamentului Trupelor din Transilvania. Conform acestuia, întrucât decizia Consiliului de la Paris (26 februarie) stipulează că românii sunt în drept de a rezista, în caz de atac din partea ungurilor, şi de a ocupa zona fixată, se ordonă pregătirea trupelor pentru ofensiva peste Carpaţii Occidentali, cu scopul de a ocupa teritoriul românesc până la linia fixată de Conferinţa de Pace de la Paris.
La 13 iunie, Conferinţa de Pace notifică guvernelor român, cehoslovac şi maghiar frontierele definitive care le vor separa, cerând ca forţele armate ale acestor state să înceteze ostilităţile şi să se retragă în cel mai scurt timp posibil în interiorul acestor frontiere. Armata ungară era invitată să se retragă din Cehoslovacia, făcându-se în acelaşi timp cunoscut guvernului ungar că, după această retragere, armata română se va retrage şi ea pe noile frontiere române de la est de Tisa.
Bela Kun apreciază că singura posibilitate de a-şi consolida poziţia era o nouă ofensivă contra românilor. Se intensifică acţiunea provocatoare împotriva României, prin înmulţirea atacurilor pe Tisa, încercarea de a bolşeviza şi răscula regiunile cu minorităţi din cadrul României în speranţa izbucnirii unei revoluţii bolşevice. Concomitent, se accentuează atacurile bolşevicilor la Nistru, care de asemenea încearcă să provoace prin agenţi agitatori revoluţie în zonele locuite de minoritari în Basarabia. În faţa acestor evidenţe, guvernul român intervin pe lângă Consiliul de război interaliat de la Paris, arătând marile inconveniente care ar fi provocate de o retragere de pe Tisa, atât timp cât nu se obţin garanţii că trupele maghiare nu se demobilizează sau că nu vor trece la est de Tisa până la semnarea Tratatului de Pace.
În aceste condiţii, o acţiune împotriva Ungariei, pentru a avea şanse de reuşită, reclamă o înţelegere politică şi militară între statele vecine Ungariei, comandament unic şi sporirea efectivelor disponibile. Preşedintele Consiliului, Georges Clemenceau, cere părerea delegaţilor aliaţi, aceştia recunosc în unanimitate necesitatea unei acţiuni militare comune, interesul general fiind terminarea stării de lucruri de la Budapesta. În urma declaraţiilor delegaţilor rezulta că, până la hotărârea guvernelor aliate, se putea conta pe șase divizii române, una sârbă, două franceze, două cehoslovace.
Consiliul îl însărcinează pe mareşalul Foch cu studiul şi pregătirea acestei acţiuni, cerându-i un raport în termen de opt zile. Mareşalul se adresează reprezentanţilor militari ai statelor aliate vecine Ungariei să-i comunice fără întârziere forţele pe care fiecare stat le-ar putea aloca pentru cauza comună şi momentul în care acestea vor putea fi gata pentru acţiune.
La 3 august, trupele române au intrat în Budapesta sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu, înlăturând guvernul bolșevic a lui Bela Kun, care se refugiază la Moscova. La 14 noiembrie 1919, armata română a părăsit Budapesta, dar comandamentul militar român a decis să controleze o parte importantă a teritoriului maghiar, fapt care a tensionat relațiile cu Puterile Aliate.
Însuşi R. Poincaré, preşedintele Franţei, îl sfătuia pe Vaida-Voevod ca România să evacueze în termenul cel mai scurt teritoriile reclamate, pentru a-şi asigura garanţia Puterilor Aliate pentru Unirea Basarabiei. În cadrul şedinţei din cadrul Consiliului Suprem, Clemenceau îi comunică lui Vaida – Voevod o telegramă a lui Wilson care întreba de ce România n-a îndeplinit angajamentul de a-şi retrage trupele din Ungaria. Consiliul insistă să obţină o asigurare deplină pentru retragerea urgentă a trupelor, Lloyd - George arătând neîncredere în „politica balcanică” care remitea ordine la Bucureşti ce urmau a nu fi îndeplinite.
Această atitudine a fost sesizabilă pe tot parcursul discutării problemei Basarabiei, a cărei recunoaştere până la final a fost condiţionată de retragerea trupelor române din Ungaria. În continuare, Vaida-Voevod a expus motivele „tehnice”, invocate de partea română în problema retragerii trupelor române din Ungaria, însă acestea nu puteau fi convingătoare pentru specialiştii militari, cu atât mai mult pentru generalul Foch, prezent la şedinţă şi care cunoştea realitatea. Vaida-Voevod, în expunerea sa, era convins că generalul francez nu va face obiecţii, deoarece el personal susţinuse România şi în complicitate cu el guvernul român ceruse printr-un memoriu convocarea şedinţei prezidate de Clemenceau, în care România pledase pentru intrarea în Ungaria.
În replică, Lloyd-George a declarat că este conştient de dificultăţile evacuării din partea cercurilor militare, dar Consiliul crede că partea militară se va supune mai repede unui ordin de a se retrage din Ungaria, dacă i se va spune că Conferinţa aşteaptă evacuarea Ungariei, înainte de a hotărî că Basarabia va fi românească. Consiliul a stabilit că România va termina retragerea cât mai repede, aproximativ până la 1 martie 1920, iar Clemenceau l-a asigurat pe Vaida-Voevod de asistenţa Aliaţilor în cazul unui atac maghiar.
În cuvântul său, prim-ministru român a arătat că în timp ce problema ungară se apropie de soluţionare, cea a frontierei de la Nistru rămâne deschisă. Vaida-Voevod a precizat din nou caracterul românesc al provinciei şi dificultăţile interne care parvin în urma nerecunoaşterii unirii de către Consiliul Suprem. G. Clemenceau a arătat că atitudinea României nu poate dispune favorabil Consiliul, iar pentru a modifica această atitudine trebuie să se retragă trupele din Ungaria. În cele din urmă, după lungi discuţii, în timpul cărora Lloyd-George a dorit iniţial ca să se retragă trupele române, apoi să se înceapă dezbaterile problemei Basarabiei, Clemenceau a finalizat că odată cu retragerea trupelor române, chestiunea Basarabiei va fi soluţionată favorabil. La 25 februarie 1920, armata română a părăsit teritoriul Ungariei. Calea spre recunoașterea Unirii Basarabiei cu România era deschisă.
