La sfârșitul Primul Război Mondial, Europa s-a confruntat cu o perioadă de teribilă exuberanță, revoluții și prefaceri în mai toate domeniile, renaștere, dar și renunțare. O perioadă în care au fost concepute mai toate planurile utopice, iar neliniștea socială și politică devenise un fapt comun. În Germania, monarhia a dispărut. S-a născut Republica de la Weimar cu capitala la Berlin. Acest oraș a devenit rapid centrul artelor inovatoare. În Franța, Parisul era un fel de Mecca pentru artiști, scriitori, muzicieni, animatori, care se bucurau cu toții de libertatea și nonconformismul unor cartiere artistice precum Montparnasse. Cehoslovacia, de asemenea, a cunoscut o explozie culturală fără precedent după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, devenind rapid unul din centrele europene preferate ale fotografiei, filmului și discursului creativ.
Inovațiile sociale, filosofice, psihologice și tehnologice inițiate în secolul XIX anunțaseră era modernă și influențaseră direcția expresiei artistice la începutul secolului următor. La mijlocul secolului XIX, Karl Friedrich Nietzsche declarase că Dumnezeu este mort, în vreme ce Karl Marx pusese pe seama capitalismului moartea societății. Conceptul de subconștient dezvoltat de Sigmund Freud a avut un impact profund asupra societății occidentale și a pus bazele a ceea ce mai târziu a devenit suprarealismul. În secolul XX, abstractul a pus capăt reprezentărilor tradiționale, iar mișcarea Dada a ridiculizat marea artă prin colaje și a ridicat obiectele de uz curent la rang de artă. Suprematismul și constructivismul au îmbrățișat spiritul erei tehnologice moderne în Rusia, în vreme ce suprarealiștii francezi au explorat viața privată a minții. Structura inovativă a compozițiilor muzicale ale unora ca Arnold Schönberg și Igor Stravinski a fost comparabilă ca impact, iar Opera de trei parale (de Bertolt Brecht și Kurt Weill) a reprezentat Zeitgeist-ul Germaniei de după prima conflagrație mondială. Filme precum Cabinetul doctorului Caligari (1920) al lui Robert Wiene sau Metropolis (1927), al lui Fritz Lang, alături de operele regizorilor sovietici Serghei Eisenstein sau Dziga Vertov, au influențat, prin tehnicile vizuale originale, arta fotografică.
Boom-ul demografic și urbanizarea accelerată au fost factorii care au marcat profund arhitectura și designul după Primul Război Mondial. În Germania, Bauhaus a produs un nou sistem de arhitectură, care a inclus standardizarea, prefabricarea, utilizarea oțelului, betonului, sticlei și amestecului de forme și funcții. Fotografia s-a pliat pe această nouă sensibilitate pentru că era considerată un proces mecanic. Accesibile și replicabile la infinit, fotografiile au subminat ideea de prețios și singular. În același timp, a existat o formă de anxietate provocată de era tehnologică. Caracterizate printr-o nesiguranță metafizică alimentată de puterea privativă a lumii mecanice, fotografia și filmul au devenit instrumentele ideale pentru celebrarea sau criticarea acestor aspecte ale vieții moderne.
În perioada interbelică, intersectarea variilor media și ideologii a dus la producerea unora dintre cele mai expresive imagini. Colajul și montajul erau, și ele, vehicule ale criticii și fanteziei, iar pictorii, sculptorii și designerii își foloseau cunoștințele despre astfel de media pentru a oferi interpretări unice subiecților fotografici. În anii de după 1918, fotografia s-a eliberat de toate tradițiile epuizante. Fotografia de avangardă s-a dezvoltat mai ales în Germania, între căderea lui Wilhelm al II-lea și ascensiunea lui Hitler. Interesul pentru fotografie a dus la crearea anumitor școli de artă care au oferit cursuri tematice (Bauhaus era una dintre ele). În Paris, cele mai importante două mișcări promotoare ale fotografiei au fost Dada și suprarealismul. Salvador Dali scria în 1929 că „nimic nu este mai potrivit decât fotografia pentru a recrea schimbul care transpare între realitate și suprarealitate”. În Cehoslovacia, Jaromír Funke, Karel Teige, Adolf Schneeberger, Jaroslav Rossler sau Josef Sudek au avut contribuții originale care au influențat alți fotografi moderniști din Europa și Statele Unite. Rusia a propus o viziune fotografică originală, promovată mai ales prin Alexander Rodchenko și El Lissitzky, ale căror idei s-au răspândit repede în Europa, găsindu-și, în cele din urmă, calea către estetica Bauhaus prin pictorul și fotograful maghiar László Moholy-Nagy.
Când naziștii au venit la putere în 1933, mulți dintre cei mai mari artiști ai Europei au emigrat în Marea Britanie, Statele Unite sau alte țări situate în afara ringului de teroare. Ellen Auerbach, Grete Stern, Lucia Moholy, Lotte Jacobi, Herbert Bayer, László Moholy-Nagy, André Kertész, Henri Cartier-Bresson, Lisette Model, Grit Kallin-Fischer sau Walter Peterhans au fost doar câțiva din cei care s-au refugiat înainte de 1945. Cei care au rămas, au avut de-a face cu persecuții, arestări și, alteori, cu moartea. Ceea ce ne-a rămas nouă din zestrea vizuală a Europei după toate fugile, bombardamentele și confiscările unui secol nebun reprezintă o selecție rară de imagini care descriu în detalii articulate spiritul modern al continentului.