Linkuri accesibilitate

Regimul Ustașa și ideologia terorii


Marius Stan blog image

Statul Independent al Croației, care a luat ființă pe 10 aprilie 1941 odată cu ocuparea nazistă a Iugoslaviei, a fost al treilea sau al patrulea cel mai important stat fascist și, cu siguranță, al doilea cel mai sângeros după Germania hitleristă.

Falangismul spaniol a fost de departe cel mai longeviv, dispărând abia în 1977, dar nu s-a bucurat vreodată de prea multă autonomie, puterea fiind concentrată în mâinile lui Francisco Franco. În România, Legiunea Arhanghelului Mihail împărțea puterea cu mareșalul Ion Antonescu, situație care a durat vreme de cinci luni haotice, până când partidul a fost suprimat violent, cu aprobarea lui Hitler. În Ungaria, unde mișcarea Crucilor cu Săgeți s-a bucurat de un larg sprijin popular, partidul a venit la putere doar ca marionetă germană, în ultimele luni ale războiului.

Așadar, prin comparație, mișcarea Ustașa a lui Ante Pavelić s-a bucurat de autonomie de acțiune în Croația timp de patru ani și, în special în perioada 1941–1942, s-a făcut responsabilă de crime în masă împotriva evreilor și sârbilor (peste 200.000 de victime în primul an, o cifră încă supusă unor aprinse dezbateri). Din acest punct de vedere, Statul Independent al Croației reprezintă un studiu de caz paradigmatic pentru cultura politică de tip genocidar.

Spre deosebire de alte state din aria de influență a lui Hitler, satelitul croat a avut și o agendă ideologică genocidară de la bun început. Primele legi și acțiuni confirmă obsesia potrivit căreia statul național croat trebuie să-și curețe corpul politic de elementele „străine”. Mișcarea lui Ante Pavelić era, de fapt, amestecul dintre ideologia totalitară a Axei și o versiune agresivă de șovinism. Antisemitismul Ustașa era importat, în vreme ce anti-sârbismul ei era indigen.

Înainte de 1941, influența lui Pavelić în politica croată fusese minoră și cei câțiva separatiști grupați în jurul său n-ar fi supraviețuit fără gestul lui Mussolini de a-i adăposti. Dictatorul italian chiar îl vedea pe Pavelić drept șansa Italiei de-a pune mâna pe Dalmația. Prăbușirea Iugoslaviei a depins însă de decizia Germaniei de a ataca în forță, iar ideea înființării statului independent croat s-a înfiripat tot la Berlin. Oficial, acest stat era inclus în sfera de influență balcanică a Italiei, dar a devenit rapid o coposesiune italo-germană. Influența italiană a rămas una vag simbolică.

Comandanții naziști au fost șocați ei înșiși de violența Ustașa. Din această „revoluție a sângelui”, cum o numeau partizanii lui Ante Pavelić, n-au scăpat nici sârbii, nici evreii sau țiganii, nici croații anti-fasciști. Cu luni de zile înaintea Conferinței de la Wannsee (ianuarie 1942) care a decis implementarea Soluției Finale, regimul fascist din Croația inaugurase deja propriul lui Holocaust. Este foarte probabil ca, până în 1945, numărul sârbilor uciși de regimul fascist croat să fi depășit jumătate de milion. Și chiar dacă guvernul Ustașa a abandonat după un an obsesia exclusivă pentru eliminarea fizică în favoarea asimilării și conversiei la catolicism, brutalitatea și crimele au continuat în anumite zone până la terminarea războiului.

Asemeni fascismului italian și nazismului, ideologia Ustașa era deopotrivă modernă și anti-modernă, tradiționalistă și totuși revoluționară, atașată de vechile mituri și istorii naționale ca bază pentru construirea unui viitor pur din punct de vedere rasial. În același timp, în paralel cu pretențiile revoluționare ale Ustașa, Ante Pavelić a fost împins de volatilul context al războiului (global și civil deopotrivă) în zona unor compromisuri ambigue cu Biserica Catolică, intelighenția culturală non-Ustașa și chiar conducerea antebelică a Partidului Țărănesc Croat.

Până la urmă, fără a fi înfăptuit „Omul Nou” și „Noua Ordine”, regimul fascist croat a ajuns să se descrie pe sine ca apărător al valorilor culturale și civilizației europene. Ceea ce s-a știut mai puțin până în ultimii ani a fost că ustașii erau extrem de atenți la modul în care populația vedea noul stat și au alocat resurse importante prezentării campaniei lor de regenerare și purificare națională într-o manieră care sperau să atragă sprijin popular. Chiar și așa, mișcarea Ustașa a eșuat în a-și atinge obiectivele culturale și politice.

În timpul și după Războiul de Independență din Croația (1991–1995), ustașii au fost reabilitați de către anumiți politicieni și intelectuali naționaliști, și prezentați drept patrioți croați și anticomuniști. Deși nu la fel de înflăcărate ca în anii 1990, dezbaterile despre Ustașa, partizani și cetnici (extremiștii sârbi) sunt încă prezente în spațiul politic croat.

XS
SM
MD
LG