Bilanțul anului 2019 cu Petru Hadârcă, regizor și directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu” care vorbește despre pasiunea teatrului dar și despre aroganța politicienilor în relația cu artiștii, „clovnii aceia”.
Europa Liberă: 2019 a fost un an productiv la umila mea părere de spectator. Sigur că Dvs. puteți să ne spuneți ce efort, ce costuri nu doar financiare stau îndărătul acestor spectacole de navă amiral în lumea teatrală.
Petru Hadârcă: „Mulțumim pentru apreciere și pentru faptul că sunteți alături de pulsul Teatrului Național Mihai Eminescu.”
Europa Liberă: Păi numai trec drumul, îi foarte comod.
Petru Hadârcă: „E foarte aproape... O facem cu pasiune, întrucât suntem bolnavi de teatru și asta este o boală incurabilă.”
Europa Liberă: Ultima dată ce am văzut este un Shakespeare prezentat de o manieră foarte specifică, astfel încât eu, cel puțin, am ieșit din sală cu ideea că atât de bine a știut Shakespeare ce se va întâmpla în Republica Moldova în secolul XXI, când tragicul se transformă în ridicol și invers. Deci, Shakespeare, Dosarele Siberiei, întindeți o plasă foarte largă pentru spectatori și bănuiesc că intră în această plasă și spectatorul vârstnic, și spectatorul tânăr. Asta este, bănuiesc, o tactică premeditată?
Petru Hadârcă: „Mulțumim pentru că ne apreciați. Și la Shakespeare ne-am regăsit și noi pe noi, dacă Shakespeare chiar și în Regele Lear, când zice că „nu mă înconjur cu slugi, nu mă înconjur cu bufoni, ci cu artiști”, așa că ni l-am dorit prin prisma unor experiențe de viață pe care le-am trecut peste ani.”
Europa Liberă: Dar oare își are efectul atunci când ținta-i clară: mai-marii vremii. Oare ajunge până la ei mesajul?
Petru Hadârcă: „Acum câțiva ani, când eram mai tânăr, mă întrebam: ajunge sau nu ajunge? Și pe urmă mi-am zis că nici nu mă interesează dacă ajunge, oricum durerea noastră și păsul nostru o să ni-l spunem. Și o să-l spunem, o să-l comunicăm cu cel care vrea să ne înțeleagă și ne înțelege, pentru că toți suntem în aceeași oală.”
Europa Liberă: Dar actorii mereu sunt tentați. De exemplu și în 12 scaune încercați să băgați mici apropouri.
Petru Hadârcă: „Așa e conceput stilul spectacolului.”
Europa Liberă: Înțeleg, dar parcă eu simt că aveți un fel de frustrare, că ați vrea să fiți mai expliciți, cu o adresă și mai exactă, astfel încât Cutărescu să reacționeze, să-i spuneți „Rușinică!”. E important să-i vizați exact pe cei care se simt cu musca pe căciulă?
Petru Hadârcă: „Nu. Câteodată și obosim de chestia asta și ne întrebăm și noi: „Dar merită? Nu... Hai să ne scăldăm într-o altă piesă”. De aceea și repertoriul Teatrului Național este divers – o poveste de dragoste în Divorț în stil italian sau o poveste satirică, ilară, prin prisma lui Aureliu Busuioc în Cronicul găinarilor, sau piesele lui Dumitru Matcovschi și avem spectacole...”
Europa Liberă: Câte premiere ați avut în 2019, că despre asta vorbim noi, despre un bilanț?
Petru Hadârcă: „În 2019 – patru, putem spune, trei ale teatrului. În luna ianuarie am avut premiera Livada de vișini, cu care am și plecat la Iași în a VI-a ediție a Turneului Unirii. De Ziua Unirii Principatelor suntem pe scena Teatrului Național din Iași și apoi de Ziua Unirii Basarabiei ei sunt în primăvară, în luna martie, la noi. E un proiect inițiat acum șase ani și anul acesta a fost prima coproducție între Teatrul Național Vasile Alecsandri din Iași și Teatrul Național Mihai Eminescu din Chișinău cu acel spectacol pe care cred că l-ați văzut, Sfatul Țării, cu actori de la Chișinău jumătate în distribuție și actori de la Iași. Pe urmă, vara am închis stagiunea cu Dosarele Siberiei, a treia premieră, și am redeschis Reuniunea Teatrelor Naționale Românești a V-a ediție și acum a fost Cine l-a trezit pe Yorick? Și mai avem o realizare anul acesta – trei spectacole, coproducție cu Teatrul Național Radiofonic din București. Este vorba de Stalin mi-a furat copilăria, după cartea lui Boris Vasiliev, coproducție cu actori de la Teatrul Național din București și cu actori de la Teatrul Național din Chișinău. Și două spectacole pe amintirile, jurnalul refugiului Anastasiei Dicescu, iarăși coproducție cu Bucureștiul, participări la festivaluri. Totodată, proiectul pe care îl avem de schimb în fiecare lună, ne-am propus de doi ani ca să fim prezenți pe scena Teatrul Național Vasile Alecsandri din Bălți și am recuperat un anumit spectator. Plecările care erau odată la țară anul acesta, datorită susținerii unei organizații neguvernamentale internaționale Helpage Moldova a fost Pomul vieții jucat în zonele rurale nouă spectacole, au acoperit cheltuielile și spectatorii de la țară au avut posibilitatea să intre gratuit. Același lucru s-a întâmplat și cu Dosarele Siberiei. Consiliul Europei împreună cu Ambasada Americii au susținut financiar cele două spectacole care au avut loc la Cernăuți în octombrie și la Horbova, în județul Herța. Iar acum proiectul e în derulare, susținut financiar de Ambasada Americii și-l jucăm în diferite zone ale Republicii Moldova. Am fost la Sângerei, la Criuleni, la Anenii Noi, la Cahul și mai avem încă patru spectacole în primăvară.”
Europa Liberă: Dar de unde găsiți săli, că nu prea sunt săli de concerte?
Petru Hadârcă: „Mergem noi cu toată dotația tehnică și încercăm s-o adaptăm.”
Europa Liberă: Dar barem o scenă mai există?
Petru Hadârcă: „Mai sunt. Uite, unde am jucat aveau și căldură și acum ne-am propus ca în primăvară, până în vară să mergem chiar în mai multe localități, bunăoară, la Soroca, la Ungheni ș.a.”
Europa Liberă: Dvs. ca director trebuie să fiți echidistant, dar sufletește ca actor, ca spectator aveți o preferință? Ați putea spune: iată spectacolul de suflet? Am văzut că v-ați produs cu foarte multă plăcere în Shakespeare. Se vedea că vă tremură sufletul de plăcere cum intrați în pielea Regelui Lear, într-un fragment foarte scurt băgați atâta măiestrie...
Petru Hadârcă: „Mulțumesc! În primul rând, eu cred că este și un noroc să ai alături, să fii acompaniat și de o echipă nu numai de actori profesioniști, dar și de oameni responsabili și onești, care au învățat și am învățat unul de la altul. Succesul în scenă se datorează, înainte de toate, spiritului de echipă.”
Europa Liberă: Chiar peste vreo 30 de ani n-o să auzim bârfe din culise, ce intrigi erau?
Petru Hadârcă: „Dar nu, astea nu pot fi evitate, poate mai sunt. Sigur că unii sunt supărați...”
Europa Liberă: Distribuția, asta-i sursa întotdeauna...
Petru Hadârcă: „Da, distribuția, dar în ultimul timp parcă n-am simțit chestia asta. Sper că nu mă înșel.”
Europa Liberă: Dar aveți un spectacol preferat totuși, la care ați ține, ați putea spune că asta-i marca Teatrului Național?
Petru Hadârcă: „Eu cred că încă urmează, suntem în căutări, fiindcă noi de fiecare dată când montăm, încercăm totuși să ridicăm spectacolul și la așteptările spectatorului, dar la mișcarea teatrală care se întâmplă și o vedem și atunci când mergem cu spectacolul la Sibiu în cadrul Festivalului Național, și când vedem spectacole gen Purcărete, pe care încercăm să le aducem toamna la Reuniunea Teatrelor Naționale sau când vedem Pădurea spânzuraților a lui Radu Afrim la București... De aceea și facem schimburile astea ca să ne cucerim unii pe alții.”
Europa Liberă: Apropo, vă tratează pe picior de egalitate? Nu-i fratele mai mic, care vine din provincie?
Petru Hadârcă: „A fost și așa ceva. A fost! Dar ambițul acesta al nostru de aici și, recunosc, acum chiar intenția asta a fost: să demonstrăm că noi nu suntem fratele cel mai mic.”
