Linkuri accesibilitate

Relevanța durabilă a lui Dostoievski


Feodor Mihailovici Dostoievski (noiembrie 1821-februarie 1881) a fost contemporanul unor fabuloși reprezentanți ai ficțiunii moderne precum Gustave Flaubert, Émile Zola, Lev Tolstoi, Charles Dickens sau Ivan Turgheniev. Chiar așa stând lucrurile, niciunul dintre ei nu-l poate surclasa însă pe Dostoievski la nivelul impactului pe care l-a avut asupra romanului modern. El a fost cel care ne-a lăsat un nou realism, unul care combină concretul și imaginarul, imediatul și eternitatea, faptul banal cu sublimul, luciditatea cu lipsa ei. Pe scurt, realismul lui Dostoievski acoperă complexitatea și plenitudinea vieții, deschide noi pârtii mentale, schimbă cursul ficțiunii și anticipează ca nimeni altcineva romanul secolului XX.

Dincolo de influența sa asupra curentelor literare, niciun alt romancier nu a reușit să abordeze într-un mod atât de exhaustiv și convingător aproape toate chestiunile esențiale de viață: binele și răul, dragostea și ura, îndoiala și credința, autoafirmarea și legea divină, determinismul și liberul arbitru, crima și pedeapsa, ori conflictul dintre societate și individul dezlănțuit. Altfel spus, temele care au chinuit și încă mai chinuie mintea omului, chestiuni de maximă importanță pentru gânditorii religioși (de toate credințele), pentru conservatori și radicali politici deopotrivă, ori pentru psihiatri aparținând variilor școli medicale, sunt toate parte organică din universul ficțional al lui Feodor Dostoievski.

De-a lungul timpului, a fost numit, pe rând, „părintele romanului modern”, „unul din cele mai mari genii religioase ale secolului XIX”, „precursorul psihanalizei și al psihologiei criminologice”, „un mare proroc” care a anticipat războiul, atomizarea, secularizarea, neliniștea socială, comunismul, fascismul și, cum altfel, existențialismul.

Lev Tolstoi, cel atât de admirat de Stefan Zweig pentru preocupările sale tanatice, a fost printre primii dintre cei mari care au recunoscut supremația lui Dostoievski: „De obicei”, spunea contele rus, la un moment dat, „înzestrarea artistică și intelectuală a altora stârnește invidie în mine, dar am simțit mereu ceva diferit față de Dostoievski. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să-mi iau opera la întrecere cu a lui”. Să nu uităm că în noaptea de dinaintea fatalei sale fugi de acasă (mai cu seamă, de lângă o Sonie din ce în ce mai geloasă pe discipolii săi), Tolstoi recitea tocmai capitolul despre starețul Zosima din Frații Karamazov.

Însă Tolstoi nu a fost singurul care a recunoscut imediat valoarea literară a lui Dostoievski. În 1887, pe când lucra la ultimele rânduri ale Voinței de putere, Friedrich Nietzsche dădea, absolut întâmplător, peste o ediție franceză a Însemnărilor din subterană. „Ce noroc pe capul meu! Bucuria mea este imensă”. După ce citea și Crimă și pedeapsă, Nietzsche observa: „Dostoievski este singurul psiholog care are ceva să mă învețe. Consider întâlnirea cu operele sale drept una din cele mai mari lovituri norocoase ale vieții mele, chiar mai mare decât descoperirea lui Stendhal”.

În același an în care Nietzsche îl descoperea pe Dostoievski, Robert Louis Stevenson devora o ediție engleză din Crimă și pedeapsă și o numea „de departe cea mai mare carte pe care am citit-o în zece ani. Aproape că m-a terminat”. Adevărata recunoaștere a lui Dostoievski în lumea anglo-saxonă avea să vină însă mai târziu. „Romanele lui Dostoievski sunt ca niște bulboane agitate, trombe de apă care șuieră, spumează și ne aspiră pe toți înăuntru”, scria Virginia Woolf. Ele sunt alcătuite în totalitate din chestiuni sufletești. Reconstrucția poetică a lumii interioare a personajelor sale ne copleșește încât uităm să mai cerem descrierile fizice. Și nici măcar detaliile de spațiu, timp și context nu mai primează. Doar sufletul contează la Dostoievski, pasiunea lui, tumultul infinit, uimitorul său amestec de frumusețe și ticăloșie. Prin Dostoievski, ni se relevă o nouă panoramă a minții umane...

Când Somerset Maugham a ajuns în Rusia, în 1917, într-o misiune secretă a serviciilor britanice, descoperirea operelor lui Tolstoi și Turgheniev l-a lăsat rece (conform propriilor afirmații). „Abia când l-am descoperit pe Dostoievski am fost cuprins de această emoție buimăcitoare”, scria el. „Aveam aici ceva care însemna ceva pentru mine și am citit cu lăcomie, unul după altul, toate marile romane ale celui mai mare scriitor al Rusiei. Dostoievski uluiește, terifiază, inspiră și perplexează. În comparație cu el, până și Balzac, Stendhal și Flaubert par formali și un pic frigizi”.

Nu doar englezii aveau această opinie despre marele scriitor rus. André Gide, de pildă, considera Frații Karamazov drept cel mai mare roman scris vreodată și declara adesea că n-a existat nicicând un autor mai rus - în sensul strict al termenului - și în același timp mai universal european ca Dostoievski. Huysmans, la rându-i, era pe aceeași lungime de undă, iar Marcel Proust, a cărui abordare literară este cât se poate de diferită de a lui Feodor Dostoievski, se arăta și el fascinat de „marele geniu creativ, ale cărui personaje sunt chiar mai stranii și mai îmbibate în adevăruri profunde și extraordinare decât cele din «Rondul de noapte» al lui Rembrandt”. Albert Camus vedea, nici mai mult, nici mai puțin, „o înrudire directă între Regele Oedip al lui Sofocle și Kirilovul [Demonii] lui Dostoievski, care combină înțelepciunea clasică și eroismul modern”.

În Germania, Stefan Zweig demonstrase în repetate rânduri măreția lui Dostoievski (deși îl prețuia în egală măsură și pe celălalt reprezentant al «vârstei de aur» în literatura rusă, Lev Tolstoi). În acest spațiu cultural (și de la an la an), doctrina lui Dostoievski a unui Dumnezeu rus, deci ortodox, căpătase într-atât de mult accente sectare printre adolescenții germani ai anilor 1920, încât marele Hermann Hesse se văzuse nevoit să avertizeze: „Faptul că tinerii europeni, și în special cei germani, simt că Dostoievski este cel mai important scriitor al lor, nu Goethe, și nici măcar Nietzsche - reprezintă un lucru fatal și îngrijorător. Viziunea Karamazovilor începe să devoreze conștiința Germaniei și a Europei, iar acest lucru trebuie asociat cu declinul [politic, mă grăbesc să adaug, al] continentului”. Un alt laureat german al premiului Nobel pentru literatură, Thomas Mann, se plasa la polul opus: „Sunt plin de stimă, o reverență aproape mistică față de măreția religioasă a păcătoșilor [și damnaților], față de geniul bolii și boala geniului, față de acest prototip al obiditului și posedatului în care sfântul și criminalul sunt una și aceeași persoană”.

La Răsărit, din pricina acestui umanitarism milostiv prezent în opera lui Feodor Dostoievski, liderii Rusiei sovietice, care s-au pornit ei înșiși, în 1917, să dezumanizeze omul, societatea, arta și literatura, s-au angajat apoi într-un atac rușinos și agresiv la adresa scriitorului care a exprimat cel mai bine măreția Rusiei și pe care întreaga lume ajunsese să-l admire. „Marele inchizitor” Andrei Jdanov (nemaipunându-l la socoteală pe Maxim Gorki, în câmpul literaturii) a fost cel care rezumat emblematic idiosincrasia cu pricina:

„La fel ca în timpul vieții, Dostoievski stă și acum în avangarda reacțiunii. Operele sale sunt pe larg și universal exploatate în campania nebună împotriva omului dusă de lacheii literari de pe Wall Street. Și e natural să fie așa, pentru că Dostoievski și-a irosit întreaga forță a talentului său spre a arăta slăbiciunea, insignifianța și vulgaritatea naturii umane. Acest tip de literatură caută să corupă sufletele oamenilor, să le înfrângă voința de luptă și să justifice dementa violare a omului de către liderii lumii burgheze”.

Sigur, după 1956, liderii sovietici și-au schimbat optica și au început să-și revizuiască, pe nou-găsita platformă a „co-existenței pașnice” cu vechii și detestații „lachei literari de pe Wall Street”, atitudinea față de Dostoievski. Eufemistic vorbind, au descoperit că pot co-exista cu acest „patologic de pesimist inamic al progresului”, autorul celebrilor Demoni...

Desigur, nu este vorba aici de o competiție literară, ci de proba substanțială, în timp, a unei fascinații îndreptățite pentru producția intelectuală a unui geniu. Și toate acestea, pentru că, așa cum mărturisea cândva chiar Albert Einstein, despre al cărui exil american am scris luna trecută chiar pe acest blog, Dostoievski „ne-a dat mai mult ca orice om de știință. Ne-a oferit satisfacție etică!”

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

XS
SM
MD
LG