Arthur Koestler s-a sinucis împreună cu soția sa, Cynthia, la Londra, pe 1 martie 1983. Vestea s-a propagat ca o undă de șoc în lumea occidentală, mai ales pentru că ridica o serie de chestiuni etice. Spre sfârșitul vieții, Koestler făcuse parte din Exit, o organizație dedicată „dreptului de a muri cu demnitate”. Într-adevăr, opiniile celebrului scriitor despre eutanasie, de pildă, erau cunoscute. Pentru el, această opțiune însemna reconcilierea omului cu propriul destin: „Este un proces de a fi nenăscut […] Intrarea și ieșirea sunt porți ale existenței umane. Așa cum un om are nevoie de o moașă spre a-l ajuta să se nască, el ar trebui să aibă mijloace similare pentru a se nenaște - adică să moară liniștit fără tot freamătul bătrâneții”. Nu este de mirare că această sinucidere celebră a stârnit temeri cu privire la un eventual efect de contagiune, de imitație printre oamenii obișnuiți. Moartea soților Koestler era, fără îndoială, un subiect de știri legitim, iar lumea începuse să se întrebe dacă este etic ca Exit să ofere publicului instrucțiuni despre sinucidere. Un final controversat al unei vieți și mai controversate.
Poetul englez Al Alvarez, 90 de ani, scria în celebrul său studiu The Savage God (1971) un lucru la care merită, poate, reflectat: „Kirillovul lui Dostoievski credea că există doar două rațiuni pentru care nu ne sinucidem cu toții: durerea și frica de lumea de dincolo. Părem, mai mult sau mai puțin, să fi scăpat de ambele. În sinucidere, la fel ca în alt domeniu de activitate, am avut un progres tehnologic care a făcut ca o moarte relativ ieftină și nedureroasă să fie accesibilă în mod democratic oricui”. Sunt convins că Arthur Koestler se intersectase, la un moment dat, cu textul lui Alvarez...
Corpurile soților Koestler au fost descoperite abia pe 3 martie, în sufrageria casei lor din Londra. Arthur era așezat în fotoliu, cu un pahar de cognac aflat încă într-una din mâini. Cynthia Jeffries Koestler, cu douăzeci de ani mai tânără, zăcea pe canapea, alături de un pahar de whisky. Ambii luaseră o supradoză de barbiturice (Tuinal). Koestler dusese pe picioare boala Parkinson vreme de șapte ani. Avea, în plus, o leucemie care ajunsese la metastază. Ascunsese această din urmă maladie chiar și de prietenii săi cei mai apropiați.
Scriind aceste rânduri, mi-am adus aminte de dedicația lui Koestler la ediția din 1955 a primei sale cărți scrisă în engleză, Scum of the Earth (redactată propriu-zis între ianuarie-martie 1941, pe când autorul se refugia din Franța ocupată, în Anglia): „To the memory of my colleagues, the exiled writers of Germany who took their lives when France fell: Walter Benjamin, Carl Einstein, Walter Hasenclever, Otto Pohl, Ernst Weiss”. De altfel, Arthur împrumutase de la prietenul Walter Benjamin tabletele de morfină cu care a eșuat în prima sa tentativă de sinucidere, la Lisabona, când i se păruse că nu mai poate scăpa de prigoana nazistă.
Dar a mai trăit, iată, până în 1983, cel puțin cât să cocheteze cu Mary McCarthy, să se împrietenească cu George Orwell, să o revadă pe marea supraviețuitoare a ambelor totalitarisme, Margarete Buber-Neumann, sau să pună umărul la proiectul care a fost Congresul pentru Libertatea Culturii. A fost una din cele mai pătrunzătoare minți ale secolului XX, pe care l-a traversat îmbrățișându-l total. I-a cunoscut bine pe Raymond Aron, Manès Sperber, Albert Camus sau Malraux, și s-a certat groaznic cu Sartre și de Beauvoir. Intelighenția comunistă occidentală l-a detestat până în pragul amenințărilor cu moartea. Erau zorii Războiului Rece. Excesiv în luptele politice precum în viața personală, Koestler a rămas până în momentul dispariției un coleric și un seducător. A fost un personaj briliant care și-a schimbat de două ori limba în care a scris: mai întâi, din maghiară în germană, și apoi în engleză.
Doi au fost scriitorii secolului XX care s-au sinucis împreună cu partenerele lor: Stefan Zweig și Arthur Koestler. Un altul, Romain Gary, a lăsat în urmă (1980) un bilet în care spunea că sinuciderea sa nu are nimic de-a face cu cea a fostei soții, Jean Seberg, cu un an înainte. Toți trei erau refugiați evrei ai veacului totalitarismelor. În felul lor, au fost străjerii unui secol turbulent, sau, așa cum spunea scriitorul român de limbă franceză Edgar Reichmann la momentul dispariției lui Koestler, reprezentanți clasici - precum în marile tragedii - ai unei umanități flotante...