La întrunirea Liderilor de la München în materie de securitate, desfășurată tot la București, a fost prezentă premierul Natalia Gavriliță.
Cu ce mesaje s-au înfățișat oficialii de la Chișinău? Aceste participări vor însemna o schimbare de viziune asupra relației Republicii Moldova cu Alianța Nord-Atlantică?
Sunt lucruri ce pot fi analizate și explicate.
Să spunem din start că libertatea de manevră a guvernanților moldoveni în relația cu NATO este drastic limitată de „neutralitatea” fixată în Constituție. S-a învestit mult într-un statut anulat de fapt de prezența trupelor rusești în Transnistria, la fel cum suveranitatea Moldovei este strâmtorată de șantajul energetic exercitat de regiunea separatistă prin intermediul unor întreprinderi, cum e centrala de la Cuciurgan.
În paralel, s-a lucrat la adâncirea în rândurile „maselor largi, populare” a unei mentalități ostile față de NATO, a ideii că americanii și ceilalți occidentali sunt pericolul, iar Rusia salvatorul.
Într-o variantă mai „prietenoasă” față de Occident teza e următoarea: „Să stăm deoparte, noi suntem mici, să-i lăsam pe „cei mari” să-și măsoare mușchii, dacă asta vor. Noi să trăim bine cu toată lumea. Rusia nu ne poate ataca, pentru că suntem o țară pașnică, nu vrem în NATO”.
Înainte de a combate acest discurs defetist și naiv, să înțelegem că el exprimă o frică ancestrală, provine din neașezarea vremurilor în acest colț de lume, din succesiunea numeroaselor ocupații și jafuri la care a fost supus moldoveanul.
Seamănă cu nedumerirea care mai răsună în dezbaterile consacrate deportărilor staliniste: „De ce-au fost deportați basarabenii? Erau oameni buni, gospodari, n-au avut nicio vină!”
Cine vorbește așa îi dă dreptate agresorului, îl justifică, îl legitimează. Acțiunea sa criminală nu are nimic de a face cu justiția, cu separarea clară între bine și rău. Mirarea sau revolta urmașilor vizează eventual doar „abuzul”, „exagerarea”, „selecția eronată” a celor meniți pedepsei. De fapt, acceptăm criteriile agresorului în loc să le denunțăm, să le demonstrăm impostura. Nu condamnăm călăii, „scuzăm” victimele.
La fel e și cu opinia multor moldoveni despre războiul din Ucraina. Și ucrainenii au fost pașnici, cuminți și neutri constituțional. Practic nu s-au opus când li s-a luat Crimeea – atât de impertinent, de stupefiant a fost gestul lui Putin!... În conștiința majorității ucrainenilor (desigur, nu și a mișcării Maidan) nu încăpea ideea că rușii îi pot agresa, trăda, le pot răpi teritorii, deși memoria Holodomorului nu dispăruse. Abia răzmerițele rusești din Donbass i-au descotorosit pe ucraineni de iluzii.
Azi ucrainenii îi apără și pe moldovenii „neutri”, pe cei care cred că pot să stea deoparte, întrucât Rusia îi atacă doar pe cei „obraznici” și nesupuși.
Rușii le refuză ucrainenilor dreptul de a se apăra. Singurul „drept” al ucrainenilor e să capituleze. Dmitri Medvedev, exoticul personaj politic de la Moscova, tocmai a avertizat NATO să nu livreze Ucrainei sisteme de apărare antirachetă „Patriot”, cu care Kievul ar putea să contracareze mai eficient bombardamentele rusești, întrucât Rusia le va considera ținte legitime. Din nou, Rusia, agresorul, e singura sursă de legitimitate, nu victima, nu Ucraina.
Poate e timpul și moldovenii să se debaraseze de iluzii?
Republica Moldova se află într-un pericol existențial. Asta înseamnă că viziunile, noțiunile, concepțiile de care s-a ghidat pe timp de pace și relativă liniște, azi, în condițiile unui război la granițele sale, au devenit caduce, inoperabile, chiar contraproductive.
Pentru început ar trebui reanalizat cadrul de cooperare existent între Republica Moldova și NATO, cum poate fi el exploatat și dezvoltat. Programului „Parteneriat pentru Pace”, de pildă, i se pot adăuga valențe noi, la fel cum despre Parteneriatul Estic al Uniunii Europene s-a spus că e timpul să fie mai mult decât doar cooperare transfrontalieră și schimburi comerciale.
Moldova ar putea să ceară – chiar în cadrul reuniunii ministeriale NATO de la București – o reevaluare a Parteneriatului pentru Pace, în sensul unui transfer de securitate. Dacă asemenea prevederi există, ele sunt profund ineficiente, de vreme ce armata națională a rămas ca dotare... la nivelul „sapei” (vorba președintei Maia Sandu).
Ce se întâmplă dacă Republica Moldova va fi atacată militar? Moldova suportă deja un „război hibrid” – de la diversiuni cibernetice, până la acțiuni violente în stradă, susținute de oligarhii fugari. Maia Sandu a spus odată la București că „dacă vom fi atacați, vom cere ajutor”. Cum vom cere și cui? Nu avem nici azi claritate pe acest subiect.
Există o disproporție flagrantă între metodele Rusiei, care nu ține seama de niciun fel de reguli și este extrem de „slobodă” în barbaria ei, și țările amenințate, care nu-și pot ignora propriile prevederi constituționale și codurile de conduită ale aliaților. Această dilemă trebuie să-și afle o rezolvare, altminteri vor continua să moară oameni.
Moldova are nevoie de o dezbatere serioasă despre neutralitate, statut care nu o protejează de o invazie din partea Rusiei, din contră: o dezarmează, o lasă la cheremul agresorului. Suedia și Finlanda au fost neutre foarte mult timp și totuși în fața unui pericol existențial n-au avut ezitări, au cerut să fie admise în NATO. Republica Moldova e departe de nivelul acestor țări, dar ar merita să le studieze cazul. Mai ales că NATO transmite semnale clare, o încurajează să se hotărască.
Guvernarea de la Chișinău spune că nu are majoritate constituțională pentru a schimba articolul despre „neutralitate”, i-ar mai trebui patru voturi. Dar la cum stau lucrurile în prezent, nu e deloc sigur că o asemenea majoritate va exista după următoarele alegeri. S-ar putea să nu apară niciodată și atunci Moldova va fi nevoită să-și accepte condiția de etern prizonier al istoriei și geografiei.
Punctele de vedere exprimate în acest articol nu reprezintă neapărat poziția postului de radio Europa Liberă.
