Două comentarii discută poziționarea românilor față de alte națiuni europene. În Dilema Veche, Ovidiu Nahoi pornește de la datele unui recent sondaj realizat la nivel european, care arată că încrederea românilor în Uniunea Europeană a scăzut cu șase procente față de anul trecut, ba chiar a scăzut cu 9% sub media europeană. Tot cu șase procente a crescut și numărul celor care cred că apartenența țării la Uniune e lucru rău. Și mai curios: ungurii sunt mult mai prețuitori de Uniune, polonezii la fel. „Și atunci, se întreabă Ovidiu Nahoi, „dacă la Budapesta și Varșovia regimurile semi autoritare, anti-liberale și eurosceptice par de neclintit, de ce nu ar putea merge și România în această direcție? La prima vedere, nimic n-ar trebui să justifice o asemenea tendință”.
Jurnalistul vine cu argumente concrete: România a recuperat cel mai mult din decalajul cu care a intrat în Uniune față de celelalte nou-venite. Azi țara exportă în mai puțin de o lună cât exporta într-un an în regimul Ceaușescu, „industria românească produce cu 25% mai mult decît în vremea lui Ceaușescu, și asta cu doar o treime din salariații de atunci”. „Dar cifrele nu servesc la nimic”. De fapt e vorba de emoții. Așa a fost în cazul Brexit, așa este în cazul Cataloniei (o provincie care a performant tocmai pentru că a fost parte a Spaniei și a Uniunii Europene). Iar politicienii de la București fac totul ca să cultive emoții. una dintre ele are drept sursă decalajul de dezvoltare dintre regiunile României. În timp ce „regiunea Capitalei a depășit deja cu aproape 25 de procente media europeană”, și în București și în alte zone sunt mulți, foarte mulți săraci. Și, scrie comentatorul de la Dilema, „oamenii nu au tendința de a se raporta la propriul trecut, ci mai degrabă la starea actuală a vecinului”.
Și Raluca Alexandrescu pornește în revista 22 de la acest sondaj, dar cu accent pe riscul alunecării tinerilor din România spre populism și extremism, drapate propagandistic sub haina unui fals patriotism. Comentatoarea a consultat și o altă cercetare, realizată la nivel european la comanda Institutului Elie Wiesel, unde se vede că: „problematica relației de încredere a majorității românești cu minoritățile (întrebările chestionarului nu se referă la migranți) este în continuare dificilă și nu se ameliorează, dimpotrivă: numai două persoane din zece ar accepta fără rezerve să aibă în familie sau printre prieteni persoane de altă etnie”.
Andrei Pleșu e preluat pe blogurile Adevărul cu articolul său din Dilema Veche. În România, chiar dacă vrei să faci abstracție de politicieni („inşi”, spune el) ca Liviu Dragnea sau Călin Popescu-Tăriceanu, nu poți. „Sunt (încă) puternici. Prezenţi. Insolenţi. Încântaţi de ei înşişi. Ofensivi. Mediatizaţi până la indigestie”. Liderul social-democraților, Dragnea, a apreciat deunăzi că președintele țării nu are dreptul să critice PSD decât dinăuntru. Pleșu ironizează ideea mergând mai departe: poate că și opoziției i se interzice același lucru, cu excepția situației când ar adera in corpore la același PSD. De fapt, ce-i ustură pe liderii partidelor aflate la guvernare sunt criticile pe marginea dosarelor lor penale. Numai că, scrie Andrei Pleșu, deși există prezumția de nevinovăție, „Nu se cade să defilezi pe prima scenă a ţării cu ghiozdanul plin de dosare”.
