Despre progresele „cu pași mici” din negocierile privind Transnistria scrie astăzi în „Adevărul” Iulian Chifu, care crede că pot fi considerate relevante dacă, în schimbul lor, nu s-au periclitat „elementele de natură strategică”. Sunt trei direcții în care nu trebuie depășită linia roșie. Una privește „prezenţa trupelor străine în raioanele de răsărit ale Republicii Moldova”: se așteaptă explicaţii complete privind demersul de „retragere a trupelor ruse de pe teritoriul Republicii Moldova, la ONU, în Adunarea Generală, sau în orice alt context”; e important apoi cine deține controlul asupra autorităţilor legitime de la Chişinău; „în al treilea rând, scrie Chifu, ne interesează demersurile la toate nivelurile privind monitorizarea şi cunoaşterea modului de respectare a drepturilor omului în stânga Nistrului”.
În România, oamenii vin neîncetat de două zile și deja o noapte la catafalcul Regelui Mihai, în Sala Tronului din Palatul Regal din București. În preziua înmormântării la Curtea de Argeș, Ion M. Ioniță reamintește în „Adevărul”că Regele a avut de înfruntat decenii de-a rândul, dinspre România, acuzația că și-ar fi trădat țara când a abdicat și că astfel ar fi contribuit al comunizarea ei. Nimic mai fals, iar Occidentul nu a îmbrățișat nicio clipă această variantă. Dimpotrivă, i-a recunoscut de la bun început monarhului obligat să abdice meritul de a fi întors la timp armele împotriva Germaniei hitleriste, ceea ce a scurtat considerabil Mare Război Mondial. Mai există un aspect pe nedrept ignorat, spune Ion M. Ioniță: „Pe tot frontul estic, aliaţii Germaniei au încercat să facă o schimbare geopolitică pentru a nu fi antrenaţi în apocalipsa spre care Hitler îşi conducea propria ţară. Puţini au reuşit. România, datorită actului Regelui Mihai şi-a păstrat suveranitatea izbutind să rupă alianţa cu Germania şi apoi să se alăture Naţiunilor Unite. Răsturnarea de regim din România nu i-a convenit lui Stalin şi i-a întârziat planurile de comunizare a României.”
Pe site-ul republica.ro semnează astăzi și Mihai Cristea, din perspectiva unui cetățean care a mers să-și ia rămas bun de la Rege. „Un eveniment excepțional să-ți înmormântezi Regele după șaptezeci de ani de republicanism, așa cum, de altfel, excepțională a fost întreaga personalitate a Regelui Mihai I. Adevăratul stat paralel a funcționat toți acești șaptezeci de ani: o republică pe care am cărat-o noi, trei generații de români, și o monarhie pe care, în același timp, a cărat-o după el, de unul singur, fără poporul lui, Regele Mihai.
Articolul lui Marius Oprea apărut în „Observator cultural” se intitulează „Un Rege singur, un popor și mai singur”. Autorul crede că Regele nu a fost vegheat chiar cum se cuvine la Lausanne și că mai bine l-ar fi vegheat niște oameni simpli într-o oricare bisericuță din România. „Singur în fața morții, Regele nostru ne-a lăsat și pe noi mai singuri ca oricînd, în fața unui viitor despre care se poate spune orice, dar nu că e unul care să se poată ridica măcar cu o treaptă spre măreția trecutului de-acum un veac, cînd bunicul său, Ferdinand Întregitorul, lupta împotriva poporului său german, pentru Marea noastră Unire.”
