Situaţia social-economică din România ultimului deceniu naţional-comunist a fost cea mai grea. Nemulţumirea generală a fost cauza principală a revoltei din 15 noiembrie 1987 la care au participat mii de muncitori din Braşov.
Cum arăta România acelor ani este foarte bine descrisă într-o intervenţie a scriitorului Fănuş Neagu la un an înaintea răscoalei spontane.
Fănuş Neagu (născut 5 aprilie 1932, Grădiștea-de-Sus, județul Brăila – decedat 24 mai 2011, București) nu a fost un disident. El s-a impus mai ales cu două romane: „Îngerul a strigat” (1968) şi „Frumoșii nebuni ai marilor orașe” (1976). După Revoluţie, Neagu a fost director al Teatrului Național din București (1993-1996). În 1993 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 2001 a devenit membru titular.
În februarie 1986 a avut loc la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti o întîlnire cu un consilier din Ministerul de Externe care a ţinut o prelegere cu tema „politica externă a partidului şi statului nostru”. La întîlnirea respectivă au participat circa 35 de scriitori. Unul dintre ei a predat Securităţii o relatare amănunţită, în care susţine că nu ştie dacă responsabilii politici prezenţi în sală (Doina Crăciunescu, instructor la Comitetul de Partid al Sectorului 1, Bucureşti, Ilie Mecu, activist la Comitetul Sindicatului Sectorului 1, Ion Hobana, secretar al organizaţiei de partid şi secretar al Uniunii Scriitorilor, precum şi Traian Iancu, Director administrativ al Uniunii Scriitorilor ) „au informat despre poziţia lui Fănuş Neagu”.
Nota ajunge în cele din urmă pe masa generalului Aron Bordea, care era şeful Direcţiei 1 din cadrul poliţiei politice. Din menţiunile scrise pe document de către un ofiţer se desprind măsurile care au fost propuse în vederea temperării scriitorului Fănuş Neagu care nicidecum nu poate fi considerat drept un opozant declarat al regimului.
Pentru a bagateliza criticile formulate cu voce tare în faţa participanţilor la adunarea respectivă autorul necunoscut al notei afirmă că Neagu s-ar fi „aflat sub influenţa băuturilor alcoolice”. Apoi citează ce a spus scriitorul:
„... am plecat de dimineaţă de acasă cu gîndul de a ajunge la timp la şedinţă, dar nu am putut pentru că în drum am intrat în cofetăria de pe Bd. 1 Mai nr. 42 unde, trecînd peste faptul că era deosebit de frig, nu am putut bea un pepsi deoarece pe un afiş scria – servim pepsi numai pentru donatorii de sînge. După o oră şi jumătate de aşteptat în staţie, am luat un mijloc de transport şi am coborît la Universitate unde am intrat la restaurantul ‚Trocadero’ pentru a servi o ciorbă de burtă. Surpriza a fost că pe lîngă ciorbă mi s-a servit obligatoriu o porţie de peşte oceanic. Refuzînd peştele, mi s-a luat ciorba de burtă. Acum vă întreb pe dumneavoastră cum se explică toate acestea, cum se împacă cu cele ce aţi spus dumneavoastră pînă acum? Cum se împacă cu faptul că eu, avînd un copil, nu găsesc un kg de brînză, salam, un kg de carne? Eu toate acestea nu le spun pentru lector, ci le spun pentru să se audă mai departe. Eu nu am nimic cu lectorul sau cu cei de aici. Am fost în şapte alimentare să iau 500 g de salam. Asta vreau să se audă. Mie să-mi spuneţi ce-i cu pepsi-ul, ce-i cu brînza, ce-i cu carnea. Astea cu ideologia le ştiu. De treizeci de ani sîntem eroi şi muncim de foame. N-am gaze. În casă n-am foc de opt zile. Nu pot să fac un ceai. N-am lumină. Sînt chior de acum. N-am lumină să scriu şi îmi cereţi să scriu. Ce să scriu? Pe întuneric? N-avem ce mînca, n-avem cu ce ne încălzi. Păi ce, nu trebuie să spunem asta? Eu să scriu romane... şi partidul nu-mi dă apă caldă să mă spăl, nu-mi dă brînză, cu ce să cresc copiii? Dumneată să transmiţi aceste chestiuni din partea mea, nu mai pot să îl suport, nu mai pot să suport acest tratament care ni-l dau de doi ani de zile. Ei stau la şase grade în casă cum stau eu?”
După ce redă această filipică a lui Fănuş Neagu, în care i-a atacat direct pe cei din familia Ceauşescu, autorul notei menţionează că „atît lectorul, cît şi alte persoane din sală au încercat să-l pondereze, să-l întrerupă, însă Fănuş Neagu a continuat pînă şi-a epuizat ideile pe care le avea scrise pe o hîrtie, după care a părăsit sala”.
Incidentul descris în acest document istoric relevă nu numai creşterea gradului de nemulţumire de care era cuprins un scriitor important al momentului, ci poate fi considerat, pe bună dreptate, o imagine fidelă a stării de spirit generale din România scufundată într-o criză profundă, pe care astăzi unii nostalgici o neagă.
