În urmă cu aproape 66 de ani, pe 17 iunie 1953, muncitorii șantierelor de construcții de pe Stalin Allee, în inima Berlinului de Răsărit, deci a zonei sovietice de ocupație, s-au revoltat împotriva unui regim care se pretindea al lor. Propaganda comunistă a susținut, fără nicio probă, că era vorba de o provocare urzită de către „cercurile imperialiste și revanșarde”. RIAS (Radioul din sectorul american) a fost demonizat drept adevăratul inspirator al insurecției. De fapt, nivelul de nesupunere, de exprimare politică a nemulțumirii, era de neimaginat pentru acea epocă cenușie.
S-a deschis focul, poliția est-germană, trupele regimului Pieck-Ulbricht și cele sovietice au conlucrat la sugrumarea unei revolte muncitorești anti-totalitare. Toate acestea se petreceau la puține luni de la moartea lui Stalin. Începuse dezghețul. Insurecția proletară anticomunistă din Berlinul de Est dovedea că regimul era unul întemeiat pe minciună, impostură și teroare. Renăștea speranța, acel principiu celebrat de filosoful Ernst Bloch, al cărui discipol, Wolfgang Harich, avea să fie închis pentru criticile sale la adresa sistemului birocratic-militarist. Revoltei non-violente a muncitorilor, regimul totalitar, dictatura SED (Partidul Socialist Unit din Germania, adică partidul comunist) i-a răspuns cu gloanțe. Până și poetul marxist Bertolt Brecht, specialist în perverse raționalizări dialectice, a condamnat, esopic, represiunea.
Dictatura comunistă s-a repliat, a mimat anumite concesii. În același timp, au fost eliminați din conducere unii demnitari acuzați de „liberalism mic burghez”. Walter Ulbricht și-a consolidat puterea, în special după ce a scăpat de nemesis-ul de la Kremlin, Lavrenti Beria. La Budapesta, Imre Nagy demara „Noul Curs”. La București, Gheorghe Gheorghiu-Dej și echipa sa promiteau ajustări economice în favoarea industriei ușoare. Blocul Sovietic scârțâia din toate încheieturile. Micii Stalini din statele satelizate nu știau pe atunci care le va fi viitorul.
Mulți intelectuali care crezuseră în promisiunile staliniste se despărțeau de crezul fanatic de-odinioară. Începea epopeea revizionismului marxist, cu iluziile și deziluziile sale. Se poate spune că dezintegrarea „lagărului socialist” a demarat atunci, în acel însângerat iunie 1953, la Berlin. Grație muncitorilor revoltați, a renăscut libertatea. Peste doar trei ani, la Poznan, avea loc o mișcare similară; peste alte câteva luni, izbucnea Revoluția Maghiară, strivită de tancurile sovietice. Revoluțiile din 1989 au reluat tradiția mișcărilor independente anti-totalitare, au redescoperit acel tezaur pierdut al spiritului revoluționar despre care a scris cândva Hannah Arendt într-unul dintre cele mai frumoase eseuri ale ei. Înfrânți de tancuri și gloanțe, muncitorii din Berlin, acei bărbați și acele femei care au preferat, riscându-și viețile, libertatea sclaviei, au învins peste decenii, adeverind profeția poetului Ferdinand Freiligrath din poemul „Die Revolution”, scris în 1851:
„O nein, was sie den Wassern singt, ist nicht der Schmerz und nicht die Schmach –
Ist Siegeslied, Triumpheslied, Lied von der Zukunft großem Tag!
Der Zukunft, die nicht fern mehr ist! Sie spricht mit dreistem Prophezein,
So gut wie weiland euer Gott: Ich war, ich bin – ich werde sein!”
