Elitele conducătoare din țările comuniste au eșuat din cauza incapacității lor de a funcționa în cadrul pluralismului politic. Principala funcție a birocrației comuniste a fost aceea de a exercita dictatura asupra minții și trupului. Etosul birocratic comunist a presupus un puternic spirit corporatist, o solidaritate dezvoltată pe o experiență existențială comună, paternalism continuu și un foarte atent păzit monopol al puterii.
Putem afirma că Gorbaciov a fost într-un fel prea conștient de revoluția de la vârf pe care a inițiat-o. Politica glasnostului a fost pentru el, în primul rând, un instrument de eliminare a factorilor conservatori din birocrația de stat și de partid. Acceptarea gradului impus de reformă economică și democratizare a continuat să chinuie elita conducătoare sovietică.
Gorbaciov a părut a fi surprins de reacția populară și extrapolarea politicilor sale, în vreme ce s-a ocupat în special de eliminarea rivalilor săi (de la Igor Ligacev, la Elțîn). A facilitat astfel o prăbușire a unității elitelor, una care a lăsat cale liberă comportamentului nociv, oportunist pe termen scurt, al agenților de rang inferior ai birocrației de stat de pe tot cuprinsul URSS. Gorbaciov a declanșat, într-adevăr, o revoluție de la vârf, dar i-a scăpat efectul revoluționar pe care l-ar avea asupra populației.
Devotamentul său fundamental față de un stat sovietic sub conducerea PCUS, un alt avatar al vechii fantezii revizioniste de reformă ideologică din interior cu instrumente presupus preexistente, constituie o altă explicație a declinului său. Acest devotament este cheia ezitărilor sale la începutul anului 1991, atunci când, pentru o scurtă perioadă de timp, s-a apropiat de conservatorii notorii din partid (sacrificându-l, printre alții, pe Aleksandr Iakovlev), precum și pentru poziția sa șovăielnică privind utilizarea forței în Letonia, Lituania și Azerbaidjan. El explică totodată rezoluția din ianuarie 1991 a PCUS, care încuraja „exportul de resurse energetice către Europa de Est drept cel mai important instrument” pentru „restabilirea «prezenței» noastre [sovietice] în regiune”, pentru a „neutraliza sau cel puțin diminua tendințele anti-sovietice din țările est-europene” (The Collapse of East European Communism).
Până și abandonarea faimosului rol conducător în societate al PCUS, garantat constituțional (Art. 6), a survenit la 3 zile după o demonstrație de 100.000 de persoane în Moscova, împotriva Partidului Comunist.
Citind dialogul dintre Gorbaciov și Mlynář în „What to Do with the Party?”, devine evident faptul că liderul sovietic era absolut confuz legat de modul în care să introducă pluralismul politic concomitent cu susținerea socialismului de stat. Tot el a făcut în mod corect primul pas prin dezgroparea sloganului Marelui Octombrie („Toată puterea sovietelor!”), pentru a seculariza puterea și procesul decizional în URSS.
În acest fel, el a încercat să-i pună pe oficialii de partid sub controlul societății. Sloganul original al revoluției de la 1917 a însemnat „libertate în raport cu ordinele partidului, nu doar pentru organele guvernamentale alese, ci și pentru corpurile executive stabilite de acele organe legislative. A însemnat o separație legală a puterilor guvernamentale”. Structurile paralele create nu puteau evolua în întregime în organe ale democrației reprezentative concomitent cu păstrarea Articolului 6 al Constituției PCUS, ceea ce a menținut monopolul asupra puterii al Partidului Comunist.
Descrierea evenimentelor de către Gorbaciov arată cum negocierile amânate din cadrul Comitetului Central au produs schimbare, dar numai sub presiunea alegerilor republicane din 1990. El admitea faptul că doar în iulie 1991 organul de conducere al partidului a reușit să furnizeze „un program al socialismului democratic în sensul modern al termenului”.
Pluralismul politic a însemnat pentru Gorbaciov mai degrabă ambigua „evoluție a partidului într-un organism social, adică, regruparea și reconstituirea milioanelor de comuniști care nu făceau parte din nomenclatură”. Tot el și-a păstrat aparent convingerea în lumeasca vocație care i-a caracterizat pe acei „virtuoși” ai primilor ani de bolșevism.
Din acest motiv, persistă o întrebare, una pe care am ridicat-o și eu în 1990: a avut revoluția lui Gorbaciov potențialul de a fi o revoluție anti-leninistă? Planurile sale au părut, într-adevăr, să fi menținut trăsăturile unei mișcări de regim definite de un atotcuprinzător spirit socialist. El a încercat să formuleze un nou contract social bazat pe încredere reciprocă și respect între lideri și cetățeni.
Partidul ca intelect colectiv în sens gramscian, relegitimarea sa prin competență intelectuală și autoritate morală, nu a avut însă niciodată succes în a deveni o alternativă viabilă la pluralismul politic și național sau la fragmentarea generată de amurgul leninist.
