Doi scriitori buni de gură, primul, Robert Şerban, având piper pe limbă, celălalt, Şerban Foarţă, nici mai mult nici mai puţin chiar geniul limbii (cum i l-a recunoscut însuşi E.M. Cioran: „Şerban Foarţă s'est attaqué à l'impossible et a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine”), stând de vorbă, fără să se mai sature, de-a lungul unui sfert de veac (1997-2022), pentru a sfârşi – en beauté, cum altfel?! – într-o carte, Naraţiunea de a fi, Brumar, 2023.
De la „Ei bine, îmi place să «graţiez»”, din mai 1997, la „80, fără să ridici condeiul”, din mai 2022, o viaţă de om (de litere & de cuvânt!) se desfăşoară sub ochii noştri, în nouă episoade în care „personajul principal vorbeşte despre copilărie, prietenie, curaj, politică, moarte, muzică, dragoste, credinţă, arte vizuale, armată, glorie, presă, literatură” (Robert Şerban) – suficient să i se ridice mingea la fileu. Cu un fler inegalabil, de personaj matein, asumându-şi totodată condiţia de poeta doctus („Mie-mi plac exerciţiile-n cămaşa de forţă (sau de Foarţă). A scrie pe silabe, dar cu sens, cu noimă, este aproape un supliciu.”), Foarţă graţiază în stânga şi-n dreapta („există scriitori, mai vechi, mai noi, pe care-i admir şi preţuiesc mai mult decât pe mine însumi.”), mai şi execută public pe câte unii („Domnule, ce să aştepţi din partea unor parlamentari care se îneacă la trei fraze.”), dar mai cu seamă scoate pe gură nenumărate perle (justificându-se parcă: „Copil, fusesem fascinat de nestemate. Este motivul pentru care literatura mea sclipeşte, are reflexe, are ape, asemenea unei bijuterii, pe care, admirând-o, nu eşti constrâns s-o porţi”), nu în ultimul rând tot felul de poveşti care au intrat în istoria literaturii române („Domnule, nemaiavând decât puţin până să moară, Ion Barbu i-a cerut, prin telefon, vechiului său prieten, Al. Rosetti, să-i facă rost de «Biblia lui Şerban Cantacuzino» (…) Luat prin surprindere, Rosetti a încercat să-l disuadeze: «Ştii, e o carte pentru filologi. Pentru ce, însă, mi-o ceri tu?» Pour mourir en beauté, i-a răspuns Barbu – o vorbă vrednică de Dostoievski.”) sau a culturii universale („Cu douăzeci de ani mai vârstnic decât Mozart, [Haydn] poate să spună despre el (…): Jur pe ce am mai sfânt, în faţa oamenilor şi a lui Dumnezeu, că Amadeus este cel mai mare dintre cei ce nu mai sunt, şi dintre cei ce sunt în viaţă.”). Memorabile, şi portretele ad-hoc pe care le face unor artişti (ai cuvântului, dar şi ai melosului), de la Cezar Ivănescu („Efectul era indicibil, cu arabescuri arăbeşti, în glas –(…) «muşcând» cuvântul ca mai nimeni altul”) la Johnny Răducanu („…improviza la contrabas, din care făcea aproape o violină”), fără a-i trece sub tăcere pe Leonid Dimov („…era, în fond, protocolar pentru că, totuşi, singur, singuratic. Dar politeţea lui era reală, fie şi dacă, la rigoare, maliţioasă…”), Nichita Stănescu („Nichita devenise o instituţie naţională, o piesă, dacă vrei, de patrimoniu, şi trebuia păzit cum se cuvine. Un prizonier al propriei faime.”), Emil Brumaru (un „Dimov, pe, evident, moldoveneşte”) sau Luca Piţu „perlocuţionarul”.
Că tot l-am pomenit pe sclipitorul Luca Piţu, citesc o istorie pe care o ştiu de la Domnia Sa, de data asta însă în versiunea protagonistului, nimeni altul decât Foarţă: „Ce este epicul, ştiu de la el. Îl însoţeam la pas şi în tăcere, într-o urâtă dimineaţă de noiembrie (…) Dimov avea în lesă un teckel à poil ras. Fusese câinele lui Paul Goma care, expediat intempestiv, în ’77, la Paris, i-l lăsase lui Dimov în custodie. Îl chema Rock; nou-i stăpân îl alinta însă Rochiţă. Pe lângă că era simpatic, Rochiţă se purta ca noi (…) Or, întrebându-l, într-o doară, pe companionul meu tăcut: «Ce credeţi, domnule Dimov, că poate fi în capul lui?», el îmi răspunse (…): «Numai complexe şi senzaţii: un fel de nori. Ei nu au epic.»”
Un soi de Epica Magna rost(u)ită, această carte la patru mâini (& doi de Şerban, Foarţă şi Robert), Naraţiunea de a fi – cinste cui va fi intrat în carte, „anume înflorită…”! Tot ea, floarea de la butonieră a unei literaturi de mare rafinament ce i-a dat pe Mateiu Caragiale, Leonid Dimov şi, nu în ultimul rând, pe Şerban Foarţă.
4 decembrie ’23
