Între 1965 și 1987, România sub Nicolae Ceaușescu a reprezentat un fascinant exemplu de dictatură personală neo-stalinistă. Partidul Comunist Român, creat în 1921, era forța motrice a țării, dar, în realitate, Ceaușescu și clanul său îl anihilase ca organ de decizie. Predecesorul lui Ceaușescu, Gheorghe Gheorghiu-Dej, reușise să evite destalinizarea și să păstreze România drept o fortăreață a ortodoxiei comuniste.
Dej a condus statul ca lider al unei oligarhii și a făcut tot posibilul să fie pe placul birocrației de partid. Puterea sub Ceaușescu a fost exercitată de către o minusculă coterie prin mecanismele autoritarismului populist, manipulării simbolice și terorii deschise. Aparatul de partid a fost treptat izolat și, în cele din urmă, emasculat politic. Toate formele de opoziție și disidență au fost tratate ca acte criminale.
Contraponderea la represiunea domestică a fost cursul autonom al lui Nicolae Ceaușescu în politica externă, care i-a asigurat regimului o anumită autoritate în plan internațional. Spre deosebire de alți lideri ai Blocului sovietic, Ceaușescu nu era perceput ca o marionetă a Kremlinului, iar inițiativele sale erau adesea elogiate pentru corectitudine.
Până la începutul anilor 1980, și în special până la începutul perestroikăi în URSS, Ceaușescu și-a folosit „excepționalismul” ca argument în favoarea opțiunilor politice. Degradarea politică de la sfârșitul anilor ’80 și intensificarea presiunilor internaționale asupra României au contribuit la slăbirea puterii lui Ceaușescu. Ritualurile bizantine nu mai puteau ascunde falimentul sistemului stalinist. Românii erau dezgustați de un regim care se baza pe corupție, represiune și sărăcie. În 1989, ei au pornit o rebeliune anticomunistă și au zdrobit întreg edificiul instituțional al socialismului de stat.
Pentru câteva ore în decembrie 1989, a existat un vacuum de putere în România și a părut că trecerea țării la democrație se va petrece ușor. Dar apoi a urmat o contralovitură și violența s-a extins. Birocrația anti-Ceaușescu, mult timp frustrată de capriciile și excentricitățile președintelui, a ieșit în față și a pretins că dirijează lupta cetățenilor împotriva susținătorilor dictatorului. Foștii aparatcici au pretins că sunt revoluționari și mulți români s-au lăsat înșelați. Un nou mit a fost construit de către Frontul Salvării Naționale, mișcarea-umbrelă dominată de zeloți neo-leniniști a căror agendă reală era aceea de a justifica și nu de a înlocui sistemul comunist. Aceștia au preluat frâiele în umbra sângeroaselor confruntări dintre revoluționari și poliția secretă (Securitatea).
Versați în arta conspirațiilor, aparatcicii au orchestrat o colosală înșelătorie și s-au dat drept democrați. FSN a fost o pseudo-formă a momentului revoluționar, o încercare a birocrației asediate de a inventa un nou principiu de legitimitate prin renunțarea la cele mai compromise trăsături ale sistemului.
Așa a fost confiscată o revoluție spontană de către un grup de reformatori comuniști al căror principal merit consta într-o opoziție mai mult sau mai puțin fățișă în raport cu politicile excentrice ale lui Ceaușescu. Atunci când revoluționarii au realizat că au fost trași pe sfoară și că cele mai iubite idealuri le-au fost trădate, România a intrat într-o nouă etapă de tulburări. Viitorul țării a atârnat de rezolvarea conflictului dintre forțele democratice și junta contrarevoluționară neo-comunistă.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
