Linkuri accesibilitate

România: Dans și bere gratis


Dan Vâlceanu și Florin Cîțu

După lupte seculare de culise și tranșee am aflat cine va număra, în scurtă vreme, banii bugetului și, implicit, pe cei ai Programului Național de Dezvoltare Locală. E drept că la Ministerul Dezvoltării, adică locul unde se concep, zice-se, planurile de investiții ale așa-numitului program Anghel Saligny, e omul UDMR, însă pixul atotputernic cu care se sapă traseul banilor pentru a iriga pepiniera de cadre a partidului stă acum în mâinile lui Dan Vâlceanu, omul lui Câțu.

Biroul Național al PNL s-a decis că Dan Vâlceanu, fost șef până nu demult al tineretului social democrat convertit la valorile economiei de piață, e suficient de flexibil pentru criteriile morale și profesionale ale cabinetului Câțu. Mică și densă biografia lui Dan Vâlceanu: fost șef TSD (2006-2009), favorit se zice al lui Victor Ponta, a fost „absorbit” de PDL în 2011 unde, în 2015 a ajuns președinte de județeană. „Am văzut că toți sfinții și îngerii critică traseul meu politic,” s-a apărat el trăgând cămașa de martir pe el, în prima conferință de presă ca ministru. „Dacă ăsta este păcatul meu politic, atunci fie: îl duc așa cum e!” Acum are alte păcate politice: e deputat PNL și și-a luat un doctorat (2016) în economie și administrație a afacerilor la Universitatea de Vest, foarte generoasă cu oamenii politici (poate că de aceea nici nu apare în topul mondial al primelor două mii de universități). O teză pe care nu ar strica s-o citim ca să vedem din ce rădăcini teoretice i se trage mamei sale norocul la contractele cu statul. Desigur, dacă verifici pe Google Scholar, doctorul Dan Vâlceanu este inexistent, dar de ce ar fi prezent, de vreme ce doctoratul în România a ajuns un fel de teză de licență pentru politruci și interlopi intelectuali? (Desigur, lucrarea celui mai nou ministru nu există nici pe platforma de lucrări de doctorat a Ministerului Educației, că a devenit o modă ca politrucii să ascundă tezele cu care și-au câștigat indemnizațiile și posturile finanțate de la buget). Așadar să nu fim cârcotași: mai niciun doctorat din România nu are legătură cu cercetarea de anvergură. Toată lumea știe cum se dau hârtiile doctorale și palmele academice. Diplomele sunt bune să epateze serviciul de cadre al partidului. Totuși, ce metaforă: să ajungi, din patron al unei modeste firme falimentare, ministrul Finanțelor într-o țară cu datorie publică de 49,7% la creșterea căreia a contribuit din plin șeful lui de la guvern! Poate că totuși experiența noului ministru este în domeniul falimentului și poate fi aplicată la nivel de țară, altminteri mai nimic, în afară de materialul uman, nu-l recomandă ca membru al cabinetului Câțu. Finii observatori ai ecranului de televizor spun că președintele Iohannis ar fi fost supărat și că nu a dat mâna cu noul ministru la învestitură. Poate că se ferea de virus. Poate că-l consideră doar o marionetă din burta căreia vorbește partidul. La urma-urmei, Klaus Iohannis este șeful neoficial și absolut al guvernului, conduce aproape fără jenă campania electorală internă a PNL., și-a pus mâinile pe creștetul lui Cîțu (care, alături de Alina Gorghi și soțul, Lucian Isar, par să controleze partea PDL-istă a PNL) deci numirea lu Vâlceanu s-a făcut în primul rând pentru că a vrut și el. Unde a încăput un mic dejun cu Dan Mihalache, încape și un prânz cu Dan Vâlceanu. Și-apoi televiziunile nu au avut acces la felicitările, masa și dansul de după învestirea oficială. Nu toate nunțile cu dar sunt cu chiuituri și public.

A fost un truc de prestigiditație să-l scoată pe Vâlceanu din pălărie imediat după ajustările bugetare și după ce s-au decis, împotriva tuturor aliaților, cum se vor cheltui miliardele PNLD 3. Precedentul ministru de finanțe (cum care? Florin Câțu, în persoană) și-a făcut datoria, acum e vremea să plece ca să i se piardă urma (deși, oare, de ce atâta grabă? Ar mai fi putut asigura interimatul o săptămână). Nu a contat că lui Vâlceanu nu-i trebuia să se facă vedetă la finanțe pentru a se îmbogăți lucrând la stat și nici să se compromită mai mult decât e acum! Mai mult,Vâlceanu a dovedit că e omul potrivit să numere zerourile din guvern și buget, făcând câteva gafe contabile încă de la prima apariție publică: a spus că nu există creștere economică fără inflație și că inflația de 5% este doar „o estimare a BNR”. Dan Vâlceanu este, deopotrivă, și un om norocos pentru că firmele lui sau ale părinților săi (rude spirituale cu mama lui Oprișan și mătușa lui Adrian Năstase) au avut mâini de aur la contractele cu statul, câștigând doar din semnatul unor hârtii sume care nici nu mai încap pe declarația de avere. Ca un făcut, de când și-a descoperit în creierul său PSD-ist fibra liberalismului și a trecut cu trup și suflet la PNL, a fost exonerat și de răspundere într-un dosar de evaziune. Poate pe bună dreptate, poate e o coincidență, dar cine mai crede în coincidențe politice în România? Oricum, nu au contat registrele lui contabile apărute în presă cum nu au contat și escapadele lui sentimental politice de mai an.

Lupta pe numirea lui Dan Vâlceanu este un alt capitol din lupta cu plăcinte expirate din PNL. O luptă în care toată lumea a lăsat decența acasă. Nu s-a mai văzut atâta rufărie intimă în public de la ultimele prezentări de modă Victoria's Secret. Asta da transparență a organelor și instituțiilor publice. Dar poate că e bună și puțină transparență în necesara dezvrăjire a opiniei publice de regulă atât de dispusă să se îmbete cu apă rece și dornică să creadă și să spere într-un Salvator al nației. Cu ocazia marii dezbrăcării partinice s-a aflat că prim-ministrul are un CV aproximativ identic cu al lui Victor Ponta, completat cu fantezie, aspirații și ficțiune. Că doctoratul de-acasă nu se potrivește cu cel din târg și că era, de fapt, masterat. Că el, care se laudă cu cariera bancară internațională, are datorii la o bancă americană neplătite de mai bine de zece ani (și că, nici după ce a aflat că a aflat că e urmărit în justiție pentru plata datoriei, nu s-a învrednicit să ceară lămuriri sau să dea banii înapoi, ceea ce ne face să privim cu alți ochi împrumuturile de multe miliarde făcute de când e prim-ministru). Biografia lui profesională se dezumflă invers proporțional cu bugetele promise susținătorilor săi. A făcut o intensă campanie electorală, probabil pe bani din fondul aflat la dispoziția prim-ministrului (Curtea de Conturi ar trebui să ne spună mai multe). Și-a trimis cohortele de pretorieni să colecteze voturi sau capete în teritoriu. Cine va deconta toată această campanie internă în care interesele private și-au dat mâna inteligent și la vedere cu cele de partid și de stat?

Nu e de mirare că alaiurile de sicofanți ale celor doi candidați pentru președinția PNL sunt însoțite de coruri de huiduieli digitale. Sondajele de opinie arată partidul în cădere liberă, la competiție cu (in)amicii la guvernare din USR. Spectacolul politic e cu intrare liberă, să vadă toată lumea ce rele tratamente se aplică în familia politică tradițională.

De partea cealaltă, lui Ludovic Orban i se reamintesc toate păcatele tinereții, nu puține și în parte cu un vag miros penal. Unii i-au întins deja covorul roșu către ieșirea de pe scena politică, să se pensioneze anticipat, deși politicienii, știm bine, detestă pensia și irelevanța, Orban se jură că nu fură și că nu pune gura pe băutură deși în unele poze relaxate de pe vremea când era prim-ministru ține stacana la vedere, să-l apere spiritul din sticlă de rele. Și-a lansat platforma electorală și s-a înscris oficial în cursa pentru președinția partidului.

Moțiunea lui apasă pedala conservatorismului și nu e o surpriză: Ludovic Orban s-a străduit mereu să fie asociat cu valorile care definesc grosul electoratului de orice culoare politică. Spune că astea sunt specifice liberalismului național. Pozează acum în apărător al „valorilor care definesc poporul român, cu specificul nostru tradiţional, religios creştin, multicultural, multietnic” promițând, deopotrivă „promovarea principiilor democratice liberale de dezvoltare economică care apără drepturile şi libertăţile individuale, democraţia, separaţia puterilor în stat, egalitatea în faţa legii şi egalitatea de şanse.” Accentele pe religia creștină, tradiție și specific național vor fi sunat bine în urechile celor care consideră că Florin Câțu nu dă garanții suficiente că e capabil să apere aceste valori.

Numirea ministrului de Finanțe a fost făcută în urma unui Birou Național convocat peste noapte, fără acordul lui Orban. Cum ar veni, un putsch de partid. Nu au venit, surpriză, decât susținătorii lui Florin Cîțu. Singura excepție, Ludovic Orban, care a ținut să precizeze că nu are nimic de-a face cu alegerea de starețe și că a votat împotriva lui Vâlceanu. Mai spune că Biroul Național a fost convocat peste voința lui și ar mai fi fost timp pentru a evita judecata pripită de a aduce în miezul finanțelor românești un om care face strabism când deschide un registru contabil și vede prea multe zerouri. Dar Orban însuși nu a avut mari probleme să culeagă de sub poduri și de pe drumuri nenumărați boschetari politici, fără analize la zi, ba chiar să-i promoveze la excepțional. Dan Vâlceanu, cu tot cu bubele lui personale sau din familie, nu diferă de alți traseiști care suferă de analfabetism funcțional când sunt puși să-și redacteze biografia profesională. Mai mult, într-o declarație de presă după ce nominalizarea a devenit oficială, Orban făcea un pic de inginerie inversă, demontând mecanismul numirii ministrului Economiei pentru a vedea cu toții cum merg lucrurile: s-a trucat o majoritate decizională favorabilă lui Câțu, scurtcircuitând statutul și bunul simț. Mecanismul a mers ca uns de unde se poate deduce că a mai fost folosit. De altfel, și după ce Cîțu și-a anunțat candidatura, Ludovic Orban era vexat și vorbea cumva incoerent despre un aranjament de culise care-i asigura o cursă solitară pentru șefia partidului. Cum ar veni, vorbea despre un soi de cartel politic: eu iau șefia partidului (și posibila candidatură la președinție în 2024) și tu iei guvern (cu buget și bani europeni cu tot). Asta ca să vedem despre cine discutăm. Nu mai e onoare printre politicienii români!

Pe de altă parte, programul Național de Dezvoltare Locală Anghel Saligny, care are ambiția să aducă satul românesc mai aproape cu un secol de epoca noastră, e considerat o pușculiță electorală de tovarășii de drum din USR, cei mai vehemenți adversari ai PNL. Ei spun că zecile de miliarde de lei ar fi drenate către proiectele administrațiilor locale controlate de PNL. Programul, susține ministrul Fondurilor Europene, Cristian Ghinea, ar fi quasi-identic cu cel cu care-și mituia Dragnea slugile din partid, doar că orientat către administrațiile locale controlate de PNL. „Încă 10 miliarde de la nașu' mare”, titrează ironic presa care-și amintește de faimoasele stenograme PSD dinaintea alegerilor din 2004 în care boșii partidului vorbeau despre dividendele electorale aduse de investițiile bugetare bine făcute. Știau ei bine cât atârnă în urne o sută de metri de drum asfaltat.

Sindrofia în partid continuă. Pe 25 august se încheie depunerea candidaturilor la șefie. Congresul va avea loc în septembrie. Temerea prim-ministrului este că, până atunci, inflația galopantă, creșterea prețului la utilități și scăderea nivelului de trai vor roade certitudinile propriilor votanți. De aceea toarnă mereu în pahare, să fie oamenii veseli. Important e să nu observe nimeni că berea e pe terminate.

*Opiniile autorului nu sunt în mod necesar și cele ale Europei Libere.

Previous Next

Previous Next

XS
SM
MD
LG