Sunt îngrozit, spune șeful statului. „Sunt îngrozit de tragedia care a avut loc în această dimineață la Spitalul de Boli Infecțioase din Constanța”. La Constanța, pe 1 octombrie, a luat foc secția ATI (anestezie și terapie intensivă) din cauza suprasolicitării rețelei electrice. „Sistemul învechit, greu încercat și pus sub o presiune de neimaginat de valul patru al pandemiei de COVID-19”, explică șeful statului cauza dezastrului de la Constanța. Ghinionul, necazul cum spunea, ca o gospodină căreia i s-a tăiat maioneza, managerul spitalului, Stela Halichidis, concediată imediat după incident.
Au murit șapte persoane din cele zece care erau internate acolo. Șapte, „din fericire,” spunea Raed Arafat, care nu a fost niciodată prea stăpân pe funebrul său umor involuntar. Și el are alibiuri să nu demisioneze: e adevărat, el este marele maestru al dezastrelor, dar „nu sunt Superman”, spune el, parcă tachinându-și prietenește colegul de dezastru, Supermanul Florin Cîțu. Inițial se spusese că au murit nouă din zece. Numărul mare de morți părea plauzibil: cine se internează la ATI lasă orice speranță la intrare. Secțiile ATI au devenit o anticameră a morții, nu doar din pricina dezastrelor care le pustiesc (în ultimul an și ceva s-au declanșat în spitale 14 incendii mai mari sau mai mici, dar mai mereu cu victime). La numărul celor omorâți de COVID se adaugă numărul celor morți din pricina incompetenței sau din cauze secundare, laterale (nu au fost tratați la timp sau au fost tratați necorespunzător, diagnosticele au fost eronate sau întârziate pentru că secțiile de specialitate au fost deturnate, transformate în centre pandemice). Iar la ATI, procentul celor care mor din pricina ineficienței procedurilor este mai mare decât cel al supraviețuitorilor. Spitalele fac rău sănătății în moduri greu de evaluat.
Cinicii spun că mortalitatea mare în secțiile ATI este efectul secundar al anti-vaccinismului: scepticii vaccinării fac forme grave de boală, ajung la ATI, supraîncarcă sistemul și acesta cedează. Uneori se ard siguranțele, alteori – pacienții. Chiar și în declarația șefului statului era implicată această ecuație funebră. Cum ar veni, chiar dacă secția avea x paturi, sistemul nu era conceput să reziste în cazul în care toate paturile ar fi fost ocupate. Vinovați sunt cei care aglomerează secțiile de terapie intensivă. În nebuloasa morală în care trăim, victimele încep să fie printre principalii vinovați: cine i-a pus să fie bolnavi? Refuzul sau întârzierea vaccinării, spun unii, ar supune sistemul unei presiuni de neimaginat. Desigur se poate spune că neîncrederea unora în sistem este întemeiată mai ales pe procentul mortalității infraspitalicești. Te întrebi unde s-au dus zecile de miliarde deja împrumutate folosind alibiul negru al pandemiei, dacă sistemul de educație este neschimbat, spitalele sunt la fel de nesigure ca acum șase ani, când președintele spunea că lucrurile nu mai pot decurge așa, că sistemul trebuie schimbat.
Că sistemul medical e praf s-a văzut și la Colectiv, când același șef de stat ieșea la protest, alături de manifestanții scoși pe străzi din zona de confort de tragedia care a omorât 65 de oameni, mulți executați de mixtura mortală dintre incompetența oficialilor, neprofesionalismul medicilor, suficiență, prostie și, desigur, corupție. Klaus Iohannis era și atunci „cutremurat şi profund îndurerat de tragicul eveniment” și pe lângă compasiunea și solidaritatea cu familiile victimelor promitea „întregul sprijin al celor implicaţi în operaţiunile de salvare şi îi rog să aibă încredere că instituţiile responsabile”. Corupția ucide, spunea el și anunța că a cerut ca ancheta să se desfășoare cu maximul de eficiență pentru că „nu mai putem continua pe principiul merge și așa.” Dar a mers și așa. Au trecut șase ani de atunci și singurul rezultat al tragediei de la Colectiv, în afara devastării și rănilor sufletești lăsate în urmă, a fost înlăturarea guvernului Ponta. Ponta însuși vituperează ipocrit după incendiul de la Constanța: „M-aș fi bucurat sincer ca, după 2015, România să se schimbe în bine - și viața oamenilor să fie mai sigură; din păcate este din ce în ce mai rău - și nu pare să existe o limită de jos la care să se oprească degradarea societății noastre” scrie el pe rețelele de socializare. Jocul vieții și al întâmplării face ca și în octombrie 2015 și în octombrie 2021 tragediile umane produse de corupție și iresponsabilitate să devină un simplu fundal pe care piticii politici care luptau pentru controlul guvernului aruncau umbre fioroase. Atunci prim-ministrul Ponta, a cărui poziție fusese deja șubrezită de relația contra naturii cu impostura și cu Gabriel Oprea (guvernul se clătina încă de la moartea tragică a polițistului Bogdan Gigină produsă indirect de abuzurile de putere ale lui Oprea, alt caz care nu a fost nici astăzi elucidat și nici nu a trimis pe nimeni în pușcărie deși se ceruse și atunci ca organele competente să dea dovadă de celeritate și transparență), Ponta, prin urmare, a fost silit să-și dea demisia, vinovat de bâlbâielile sistemului și de incompetența managerilor acestuia. Astăzi, prim-ministrul Cîțu, și el trecut prin multe scandaluri (de la abuzul de a angaja la guvern oameni de partid pentru a controla Congresul și opinia publică, la propria sa biografie de păcate ale tinereții cu măiestrie eludate), supraviețuiește la Palatul Victoria susținut fără nicio jenă constituțională de președintele Iohannis, care e mai preocupat de postumitatea sa politică (va mai avea nevoie de partid în viitorul de dincolo de linia vieții ca președinte) decât de aplicarea consecventă a aceleiași politici intransigente: incompetenții și corupții trebuie să dispară. Textele acestea apar în discursul public al tuturor oamenilor președintelui doar dacă îi vizează pe inamicii din PSD cu care, totuși, nu se sfiesc să se asocieze când interesul le-o cere.
Orația funerară cu care președintele a marcat catastrofa umanitară de la Constanța seamănă ca două picături de apă cu alte eulogii rostite de-a lungul ultimilor ani. Acum un an, de pildă, după incendiul din spitalul din Neamț (când au murit zece pacienți), șeful statului repeta mecanic aceleași tertipuri sentimentale: o imensă tragedie, anchete rapide pentru a afla adevărul și a-i pedepsi pe eventualii vinovați, „acest accident groaznic ne arată încă o dată, dacă a fost nevoie, de ce este absolut necesară o reformă profundă a sistemului de sănătate publică din România.” La începutul lui 2021, după alt incendiu, la Matei Balș (cinci victime), spunea că e o zi „foarte tristă”. „ Îmi pare foarte rău, transmit condoleanțe familiilor îndoliate, iar celor care au fost aici, în saloane, le doresc însănătoșire grabnică” spunea el, adăugând ca și în celelalte cazuri: trebuie o reformă profundă pentru că sistemul este învechit și nu rezistă presiunilor la care este supus. Putem continua cu exemplele. Pagina de internet a președinției este plină de tropii unei indignări obosite, plictisite, dar pagina albă pe care scriu are și ea demnitatea ei. S-ar zice că președintele are la dispoziție o listă cu microexpresiile faciale și poncifele verbale pe care trebuie să le bifeze în caz de catastrofă pentru a fi siguri toți ascultătorii că urmărește cu atenție și îngrijorare, că este empatic, că este întristat sau emoționat... E mai simplu cu masca pe figură pentru că indiferența nu mai poate fi citită atât de clar. Și cum, în România catastrofa a devenit o a doua natură, lista cu sentimente și retorisme de bifat s-a uzat în primii ani de mandat ca artilerie politică în lupta cu PSD. Toate declarațiile date de președinte cu ocazia dezastrelor sistemului, când statul omoară din incompetență sau corupție oameni, sunt trase la aceeași ștanță a unei compasiuni cabotine, stereotipe, care desfigurează orice reacție umană de disperare și durere în fața tragediei și o transformă în discurs solemn de lemn. Șeful statului dovedește stereotip că sistemul nu poate produce altceva decât condoleanțe. Condoleanțe: aici sunt banii dumneavoastră!
Toate acestea produc dividende laterale, previzibile și incontrolabile. Numitorul comun al contestatarilor lui Iohannis ieșiți cu miile pe paginile de socializare și în Piața Universității pentru a protesta împotriva noilor restricții impuse (mai drastice în Capitală, unde incidența a atins cote amețitoare) este că virusul a fost manipulat politic. Toate măsurile restrictive sau de relaxare par să aibă legătură mai degrabă cu calendarul politic și cu interesele de clan, decât cu testările și campaniile de vaccinare. Cohortele de victime au fost doar un pretext al proastei guvernări. Cum ar veni, ar fi fost absurd să ceri claritate, coerență și comportament ireproșabil într-o perioadă de dezastru: cui să-i mai stea gândul la guvernare cu atâta tragedie pe cap? Cu atâta dramă, nu e de mirare că guvernul a mai scăpat portofelul din buzunar sau a uitat unde a pus grosul banilor. A mai lovit mașina de capetele de pod ale guvernării. Era tulburat de durere, săracul. Nu întâmplător, cioclii-șefi ai acestui banchet funebru național au cerut, insistent și nu odată, exonerarea de răspundere penală în legătură cu gestionarea crizei medicale.
Cu doar câteva zile înainte de noile restricții, la Romexpo se adunase toată flora și fauna PNL la alegere de stareț. Florin Cîțu a cules acolo ce a semănat vreme de trei luni când s-a dus prin teritoriu chipurile cu treburi guvernamentale, în fapt pentru a cultiva prozeliți și a culege în avans voturi. Avea două oferte de nerefuzat: Programul de administrație locală Anghel Saligny și PNRR. Adică vreo patruzeci de miliarde de euro a căror distribuție pricinoasă a spulberat amorul cu amalgamul numit USRPLUS al cărui nou șef, omniprezentul Dacian Cioloș (a parcurs un drum de la paza locuinței Doinei Cornea pe când făcea armata la securitate, la șefia tineretului PUNR și mandatul de europarlamentar și profilul de progresist și politician de anvergură; probabil că lui, fostul aghiotant al lui Gh. Funar, i s-a părut mai potabilă semnarea moțiunii AUR decât lui Dan Barna) spune că refuză categoric negocierea unei formule guvernamentale care să-l păstreze pe Cîțu în poziția de prim-ministru.
Se prea poate, așadar, ca șefia partidului să nu-i folosească prea mult lui Cîțu: moțiunea PSD ar putea să-l dea jos de pe caii cei mari ai guvernării, iar noul șef ar deveni astfel irelevant în propriul partid. Cei cărora le-a promis crema cremelor bugetare, politrucii locali care controlează, de fapt, curenții submersibili a partidului și dirijează fluxurile de voturi către urnele potrivite nu vor mai avea niciun motiv să-l frecventeze. Oricine a bătut țara știe că există o circulație a banilor, favorurilor și serviciilor în natură, de la afaceriști, la politicieni, la fixeri și combinatori, la finanțatori și înapoi, într-o schemă Ponzi care transformă orice sumă de bani alocată de la buget într-o spirală a falimentului contribuabilului, o altă tragedie fiscală din care statul câștigă tot potul. Așadar, Florin Cîțu, turbat de lupta pentru fotoliul de președinte de partid, ar fi folosit banii bugetului și pe cei europeni (culmea e că răspunzător de negocierile pentru acești bani au fost USR; ca și de alte mărunte victorii pe care Florin Cîțu și le asumă acum) pentru a-și mitui susținătorii. Dar pentru a controla mai bine loialitatea acestora, (într-un partid în care mare parte dintre aleși sunt traseiști e greu să știi când și cum schimbă macazul locomotivele locale) a fost nevoie să măsluiască datele pandemiei, schimbând convenabil virgulele în situația incidenței pandemiei. Mai mult, ca toți miliardarii, a adus la masă și soliști de succes, pe Klaus Iohannis, să-i cânte ode și să laude unitatea partidului. Ludovic Orban, principalul perdant al congresului (dublu perdant: după ce a pierdut bătălia cu Cîțu, a demisionat de la șefia Camerei Deputaților), e scandalizat și spune că între el și președinte (nu știm care: Iohannis? Cîțu? Poate că amândoi) nu mai e chip de înțelegere. Imaginea politicienilor la putere, cei care au impus sau se pregăteau s-o facă, reguli draconice populației, cei care au stabilit grile de discriminare care frizează absurdul și încalcă pe-alocuri drepturi și principii constituționale, preocupați de luptele lor interne, de demascări și înfierări când țara se prăbușește în ruină în fața lor, ei bine, imaginea acestei adunări de politicieni, benchetuind pe marginea dezastrului cu banii privitorilor înfuriați, incendiind Roma cu torțele lor festive a stârnit stupoarea și furia oamenilor care se întreabă, pe bună dreptate, cum se face că amenințarea cu virusul mortal restrânge doar drepturile cetățenilor de rând.
Acum, retorica tristeții și compasiunii s-a îmbunătățit: șeful statului nu doar că deplânge tragedia, dar spune că „astăzi, statul român a eșuat în misiunea sa fundamentală de a-și proteja cetățenii.” Astăzi a eșuat? Dar nu a fost la fel în ianuarie, când a avut loc incendiul de la Matei Balș? Sau la Neamț? Sau la spitalul din Suceava, decorat de președinte cu câteva luni înainte („în semn de apreciere pentru importanta activitate de asistență medicală, precum și pentru rezultatele obținute în perfecționarea actului medical”) Când nu a eșuat statul? Sistemul medical este un teren minat cu bombe cu ceas. Dar e altfel sistemul educației? Sau rețeaua feroviară? Are statul român vreun domeniu în care să poată susține că a reușit? În justiție? În cercetare? În politicile publice? Și-a protejat statul cetățenii înainte de explozia prețurilor la gaze și energie electrică? Nu e de mirare că stârnește neîncrederea când se preface grijuliu și vrea să-i treacă cu anasâna pandemia pe români. Toți se uită în spatele fiecărei fraze să vadă capcanele ascunse în semantică. Ca și uzura infrastructurii, și eșecul statului este sistemic și primul semn este că măsurile administrației centrale stârnesc neîncrederea, chiar și când ele par să însemne o îmbunătățire și nu cine știe ce capcană fiscală. Oamenii nu mai au încredere în politicieni nici când le fac daruri. Statul român a eșuat de multă vreme, captiv al unor lăcuste preocupate să facă tratamente de imortalitate cu transfuzii fiscale și proteze bancare, să jongleze cu speranțele și cu banii publici. Rămâne de stabilit cât de responsabili sunt șeful statului eșuat, prim-ministrul, clasa politică în întregul ei, presa și formatorii de opinie de subminarea principiilor democrației, economiei de piață, memoriei, încrederii. Probabil, cu un pic de conștiință, aleșii ar cădea secerați de sentimentul responsabilității: nu ar putea supraviețui acestui eșec grandios și general. Dar demisie nu este un cuvânt românesc. Nici căință. Perenitatea incompetenței și a corupției a devenit semnul distinctiv al statului eșuat.
Statul a prins gustul omului. Statul nu a eșuat „astăzi”, odată cu incendiul din Constanța, ci după eșecurile repetate ale clasei politice de a gestiona crizele economice, sociale, medicale... După ce a devenit evident că, odată ajuns la mila sistemului, acesta te calcă în picioare și se hrănește cu carnea ta, ca orice prădător mereu flămând. Și dacă este așa, te întrebi pe cine conduce șeful acestui stat eșuat?
*Opiniile autorului nu coincid neapărat cu cele ale Europei Libere
