Incendiu/accident, intervenție greoaie/prea târziu, deces/pierderi materiale. Auzi săptămânal această mantră a neputinței și pompierismului. Autoritățile, desigur, au narațiunile lor: au intervenit, dar inutil pentru că nu sunt suficient finanțate, nu sunt corect informate, nu sunt alertate la timp... Așa și în cazul incendiului de la Constanța, unde intervenția târzie și grotesc-inutilă a pompierilor s-a soldat cu o moarte. Din fericire, în cele din urmă, incendiul a fost stins, altminteri cine știe...?
Filmul evenimentului este un remake a ceea ce s-a întâmplat, de pildă, la maternitatea Giulești sau la Spitalul din Piatra Neamț: un apartament de la etajul șase a luat foc și o femeie, prizonieră dincolo de flăcări, a încercat să se salveze. Nu a putut străbate zidul de flăcări și a încercat să se salveze, sărind de la etaj. Avea bănuiala că jos se află o saltea întinsă de pompieri însă a fost o greșeală. Jos n-o aștepta decât betonul.
Pompierii veniți „la fața locului” au admirat incendiul de la distanță, pentru că nu aveau nici saltea gonflabilă pentru salvări în cazul incendiilor la înălțime, nici plasă (se pare, ieșită din uz în străinătate) și nici scări. Uitați salvările spectaculoase văzute prin filme. Uitați de eroii anonimi care se zbat să salveze pisicuțe la mare înălțime. Nu s-a încumetat nimeni (niciun pompier) la etajul inferior (cinci), să încerce să o salveze. Nici în apartamentul alăturat. Nu avem pompieri care să facă rapel și nici elicoptere care să lase în jos scări pentru salvarea victimelor. Nu avem nici măcar protocoale, după cum se vede, ca să se știe ce și cum trebuie făcut. Ironia neagră a sorții face ca blocul cu pricina să se afle undeva în imediata apropiere a Spitalului militar de urgență (situat tot pe bulevardul Mamaia). În cele din urmă, singura soluție pentru femeie a fost să sară de pe balcon în speranța că jos va fi ceva care s-o salveze. Săritura i-a fost fatală. Apoi a venit și o autospecială de pompieri cu o scară inutilă, să salveze zidurile. Într-un exces de zel postum, trei salvări au venit să constate decesul victimei. Stetoscoape se pare că avem. Conform raportului oficial, autospeciala de intervenție și salvare de la înălțime a ajuns la 16 minute după ce victima a căzut de la etaj. Adică la peste o jumătate de oră de la telefonul care anunța la 112 declanșarea incendiului. Că un sfert de ceas s-a zbătut să-și facă loc și curaj până să sară în gol.
Inspectoratul pentru situații de urgență a decis sancționarea disciplinară a pompierilor din Constanța. Motivele sunt multe și mărunte și nu încearcă de fel să vindece rănile, ci doar să le cosmetizeze. Pelteaua explicativă seamănă mult cu cortinele de fum ridicate și în cazul altor incendii/incidente și demonstrează că instituțiile statului consideră că nu au nimic de învățat din faptul că, în circumstanțe similare, se petrec incidente similare, cu rezultate similare. Pompierii s-au mulțumit să dea vina pe sistemul de comunicare deficitar și pe utilarea necorespunzătoare pentru asemenea intervenții. Desigur, victima fiind și ea vinovată, că d-aia e victimă: focul a pornit de la o lumânare pentru pomenirea copilului ei mort cu o lună înainte în condiții încă neelucidate. Rămâne în urmă un soț mut de durere, ale cărui amintiri încap într-o sacoșă de poze cu colțuri carbonizate.
Mai mult, după ce s-au făcut câteva săpături în dulapul cu schelete de la ISU, s-a aflat și că echipele de intervenție nu au nici măcar o saltea gonflabilă „pentru că nu ne permitem.” Alibiul sărăciei echipamentelor (toți cei care ajung în situații similare invocă aparatura de proastă calitate sau învechită) a devenit un sport național pe care chiar l-am putea crede, dacă ar fi vorba despre vreun scaner medical de ultimă generație. Dar am verificat aici pe net (sau aici): o astfel de saltea costă de la două sute la trei mii de dolari și poate fi livrată de serviciile de coletărie în maximum o săptămână. Se umflă într-un minut-două și e sigură pentru un salt de la 20 de metri. Există și mai performante și nu costă mai mult ca sporul de calculator pe un an pentru vreun director din prefectură. Desigur, nu sunt specialist, dar pare o soluție mai bună decât săritura în gol fără plasă și saltea. Marele administrator al catastrofelor naționale, Raed Arafat, a spus că deocamdată nu comentează imagini televizate, așteaptă un raport detaliat adăugând că echipamentul pompierilor a fost achiziționat în anii 70-80 și că, în întreaga țară, autospecialele cu scară se numără pe degete. Așadar cumpărați-vă extinctoare de mare capacitate sau propria voastră saltea gonflabilă. Pompierii nu au. Dar nu e singura numărătoare pe care o poate face Raed Arafat. Ar putea număra pe degete și ambulanțele cu personal de specialitate dotate pentru cazuri de maximă urgență. Sau spitale mobile pentru cazurile de calamitate. Sau medicii specializați pentru situații speciale (sau măcar pentru banalele ambulanțe).
Dar și educația se desfășoară de decenii în regim de calamitate anual planificată fără ca oficialii să facă altceva decât figuri de stil și promisiuni pe marginea prăpastiei. Semestrul școlar „cu prezență fizică” a început cu motoarele înecate de alifiile retoricii oficiale: învățământul se poate desfășura acum în condiții de siguranță, susțin politrucii. La ce oare s-or referi? În anul de vacanță nu s-a schimbat nimic în școala românească: clădirile nu sunt mai sigure, nu au fost consolidate și termoizolate, nici branșate la instalații sanitare, nici racordate la internet. Nu au biblioteci, nici laboratoare de fizică și chimie. Dar ce spun: multe au încă sobe în clase și acoperișurile găurite. Peste an, în coșul școlilor rurale s-au cuibărit stârcii. Președintele promite că bugetul va rezolva o parte din problemele educației. După o întâlnire la Cotroceni cu ministrul Educației, Klaus Iohannis era convins că are soluții pentru toate catastrofele, cu ajutorul banilor europeni. „Modernizarea școlilor din România, spunea el, este esenţială. Putem cu aceşti bani să rezolvăm toate aceste probleme: putem să dotăm școlile, putem să le modernizăm, putem să rezolvăm problemele cu instalațiile sanitare, cu protecția împotriva incendiilor și putem să aducem școlile în secolul XXI din punct de vedere al dotărilor.” Dar pentru a le aduce în secolul XXI, școlile românești trebuie scoase din secolul XIX.
În calea acestui drum pavat cu bune intenții se află cordonul sanitar impus de pandemie. Și e greu de spus ce deosebește acest semestru de anteriorul, de vreme numărul contaminărilor pare la fel de mare ca în perioada stării de urgență. Mai mult, pe micile ecrane ale microscoapelor și-a făcut apariția un alt erou negativ, mutant al coronavirusului de toate zilele, doar că mai contagios. S-au înregistrat mii de certificate de boală pentru copii și sute pentru profesori. Pare puțin pentru gigantul cu picioare de lut care e învățământul preuniversitar: din totalul de peste 2,9 milioane de elevi au revenit la școală, cel puțin în ultima săptămână, mai bine de 2,3 milioane. Dar situația evoluează (se degradează, mai degrabă) văzând cu ochii. Și cu concursul incompetenților din sistem, desigur. Protocolul pentru testarea rapidă a cadrelor didactice și a elevilor a ajuns la mai bine de zece zile după reluarea cursurilor, deși fuseseră trimise deja către școli peste un milion de kit-uri de testare. Pe de altă parte, condițiile de testare prevăzute în protocol sunt greu de aplicat, de vreme ce testul urmează a fi făcut de asistentul medical, „la recomandarea medicului unității de învățământ/ al reprezentantului DSP județean, sau de către medicul unității de învățământ”. Greu de aplicat pentru că multe școli din mediul rural, dar și din orășelele pierdute în infinitul ondulat al României profunde nu mai au de multă vreme medici sau asistente medicale cum nu mai au nici psihologi, stomatologi, bibliotecari sau laboranți. Este foarte posibil ca testele (și-așa puține) să fie distribuite la nivel județean către școlile mai răsărite, unde civilizația încă mai supraviețuiește în ciuda nepăsării, corupției, neputinței și/sau sărăciei instituționale.
Unii își pun speranțele în bugetul de care prim-ministrul se desparte cu atâta greutate. E de înțeles, l-a creat după chipul și asemănarea lui. A făcut tăieturi dureroase, unele programatice, altele politice, lăsând biserica fără patrafir, trimițând studenții să facă autostopul, scurtând aici, lungind acolo și reușind să-i nemulțumească pe mulți. Desigur, abia după adoptarea în Parlament vom putea deschide cutia neagră bugetară să vedea dacă pisicile de acolo mor sau trăiesc. Deocamdată, Parlamentul a reușit să adopte legea prin care se elimină pensiile speciale acordate parlamentarilor. E o lege care se aplică nu doar în cazul viitorilor pensionari, ci și al actualilor. Nu prea mulți, puțin peste opt sute de inși. Suma agonisită la buget reprezintă 0,5% din totalul pensiilor speciale și, dacă va dura proporțional de mult adoptarea altor legi referitoare la fericiții bugetari beneficiari ai unor pensii de vis, probabil că peste două sute de ani vom primi cu toții pensii echitabile, conform cotizării la fondul de pensii.
Chiar dacă a fost votată masiv (357 de voturi pentru, niciun vot împotrivă, 30 de abțineri ale parlamentarilor UDMR), mulți sunt sceptici că legea va trece de Curtea Constituțională care nu vrea să facă din zelul parlamentarilor de a-și mulțumi electoratul un periculos precedent care să clintească ceva prin conturile magistraților. Faptul că a fost votată de toate partidele (mai puțin UDMR) îi îndreptățește pe politicieni să se laude cu isprava, susținând că ei sunt principalii autori ai legii. În fapt, ironia sorții face ca proiectul votat să fie cel al PSD, după respingerea inițiativelor legislative propuse de PNL și USR. PSD a fost acuzat, nu odată și pe bună dreptate, că ar fi creat o elită a pensionarilor de aur. Acum apare drept mare justițiar în sistemul de pensii. Nu e prima piruetă legislativă de acest fel. Anul trecut, ca să dea bine pe afișele electorale, aleșii adoptau o lege controversată pentru eliminarea mai multor categorii de pensii speciale. Curtea Constituțională a respins fără drept de apel proiectul. Apoi, pentru că simțul echității are și el limitele lui, judecătorii Curții au revenit la sfârșitul anului spunând că, de fapt, se pot reduce toate pensiile speciale, când, cum și cu cât poftesc aleșii, mai puțin ale magistraților care sunt protejate de Constituție.
Desigur, pensionarii speciali reprezintă doar o divizie din armata de nenumărate guri flămânde ale bugetarilor speciali. Nu odată (de fapt, mai mereu) pensiile speciale sunt dublate de reangajări pe bani buni care sporesc speranța la viață a beneficiarilor mult dincolo de 70 de ani, noua țintă de pensionare pe care o are în vedere ministerul Muncii pentru modificarea legii pensiilor. Ministra Muncii Turcan spune că se gândesc la o lege (alta!) care să interzică cumulul pensiei cu salariul în sistemul public și primite că în viitorul nu prea îndepărtat pensiile se vor calcula fără a lua în considerare diverse sporuri. Poate de aceea în proiectul de buget pe 2021, acest minister primește cu zece la sută mai mulți bani ca anul trecut. Să-și facă curaj.
E prea târziu? E suficient? Proiectele sunt abia trecute de faza declarațiilor de presă. Multe ape tulburi vor mai curge până ce vor căpăta formă de lege și vor fi discutate și, eventual, votate în parlament. De peste șapte decenii, nomenclatura a stabilit norme de calificare și de excelență în funcție de orice altceva în afara competențelor profesionale. S-a clădit o piramidă de impostură în care arar sunt prinse piese de calitate. Acestea, dimpotrivă, ajunse parcă din întâmplare în sistem, sunt mai mereu amenințate să fie strivite de incompetenți și slugi. Legea funcționarului public și Codul muncii, care au servit multă vreme pentru a asigura impunitatea incompetenței, au clădit un infernal labirint birocratic unde s-au pripășit clienții de sânge și ideologie ai politrucilor care i-au angajat (și cărora le sunt pe deplin fideli). Este o posibilă explicație a bâlbelor și incongruențelor de care sunt acuzate noile administrații. Funcționarii vechiului sistem ar sabota, se spune, prin criză de zel sau incompetență acțiunile noilor administratori care nu au știință de vechile subterane pe unde circulă banii și traficul de influență. Unii spun că negocierea cu vechii birocrați/cleptocrați face parte din fișa postului. Doar că în cutele birocrației locale sau centrale se ascund multe și flămânde cârtițe care se țin bine cu dinții de rădăcinile instituțiilor. Ideea e că acești inși din subterane nu au nevoie de o pensie pentru a sta neclintiți, pe scăunel cu un venit lunar asigurat, indiferent de indicatori de activitate, sarcini de serviciu sau job description. Mai mult, salariul poate fi asezonat cu sporuri în funcție de anotimpul politic străbătut (pentru că toate partidele au acceptat și adoptat legislația referitoare la sporuri): de tunel, de calculator, de antenă, de stres, de deplasare. Zeci și zeci de sporuri care au țesut un sistem paralel de recompensare și promovare pentru mii de angajați din birourile superioare de partid și de stat. Ne-am scandalizat de cele două angajate ale lui Dragnea care lucrau la partid, deși erau angajate la consiliul județean. De fapt, întreg sistemul, de la ministere, până la ultimul inspectorat școlar și consiliu local este înțesat de angajați de partid, competenți cărători de mapă, docili agenți electorali, plini de diplome și gradații.
De altfel, mulți dintre demnitari ne fac să ne întrebăm dacă nu stau cumva pe niște fotolii prea înalte de pe care nu vor să se dea jos decât dacă nu au de ales. Ministrul de Interne, cel al Sănătății (scăpat de o moțiune simplă, „Incompetenţa şi lipsa de asumare UCID!” la o diferență nu foarte confortabilă: 140 pentru, 161 împotrivă), cel al Culturii (să nu uităm de eșecul anilor Eminescu, Brâncuși și Enescu, de pildă, ca să nu mai vorbim despre degradarea rapidă și planificată a fondului de patrimoniu) au ales funcția și salariile lor speciale, nu săritura în gol, deși aveau multe motive să-și dea demisia. Cumva sunt de înțeles: cu toții se tem că dacă sar de pe fotoliile lor în gol, nu le va umfla nimeni salteaua.
*Opiniile autorului nu sunt neapărat și cele ale Europei Libere.
