Linkuri accesibilitate

România: Incendiul e de vină


Doisprezece. Atâția oameni au murit în urma incendiului produs de circuitul electric prost improvizat din secția de terapie intensivă de la Piatra Neamț (și ea prost improvizată). Se poate ca numărul să crească. Încă nu știm prea multe despre teribila catastrofă care încă mai omoară oameni și acum, la câteva zile după ce s-a petrecut. Autoritățile sunt discrete. Parchetul General a făcut public un comunicat în care spune că lucrurile sunt sub control: a început investigația in rem a incidentului. Unul dintre anchetatori este prezentat ca expert, el a investigat și incendiul din maternitatea Giulești, o altă catastrofă din care nimeni nu a învățat nimic. Cumva, acest amănunt nu ne liniștește.

Spitalul din Piatra Neamț în noaptea dezastrului
Spitalul din Piatra Neamț în noaptea dezastrului

Din secția de terapie intensivă a Spitalului județean Piatra Neamț încă se mai ridică fumul. Fumul retoricii oficiale: ministrul Sănătății ne îndeamnă, pe un ton milenarist, să ne căim cu toții pentru acest carnagiu. Suntem cu toții vinovați, ne spune el. Directorul spitalului și-a dat demisia nu pentru că s-ar simți vinovat („Toate deciziile luate și acum și înainte au fost făcute pentru ca echipa medicală să poată să se îngrijească într-un mod cât mai bun și eficient de pacienți. S-a dorit a fi bine”), ci pentru că „politica e în tot și în toate” și că-și dă demisia din respect pentru rude, dar nu abandonează. Fostul director spune, de fapt, că e vinovat doar pentru că e contemporan cu cei care au produs această catastrofă. Nu altceva spune ministrul: am tolerat atâta vreme circuitele electrice prost improvizate ale sistemului medical (și, adaug eu, sinapsele aberante ale sistemului politic) că ne merităm soarta. Este o culpă, ca să-l parodiem pe Jaspers, metafizică, pe care ar trebui s-o resimtă cu toții, din solidaritate umană și complicități sistemice. Ceea ce, pentru un popor care a tolerat trecerea a 70 de ani de la morții de la Canal, alte decenii de la asasinarea fostei aristocrații intelectuale prin pușcării, 35 de ani de la asasinarea lui Gheorghe Ursu și, de fapt, 75 de ani de la instaurarea totalitarismului comunist (care a omorât doar în România milioane de oameni) sună trist, patetic și, din nou, cumva cinic.

Pe 17 noiembrie s-au împlinit 35 de ani de la asasinarea lui Gheorghe Ursu
Pe 17 noiembrie s-au împlinit 35 de ani de la asasinarea lui Gheorghe Ursu

În ecuația culpabilizării generale putem substitui termenii ecuației ministrului Tătaru cam cu tot ce ne vine în cap: e vina tuturor (inclusiv a bunicilor și a urmașilor noștri) pentru starea educației, a muncii, a ecosistemului. Rezultă, nu-i așa? că ei, oficialii, sunt doar niște oameni sub vremi: de ce ar fi trași la răspundere, de vreme ce noi ceilalți am acceptat ca de la sine înțeles prostul tratament aplicat realității de noi, populația, carnea istoriei, de noi cei care suntem făptuitorii și complicii malpraxisului național numit „prezentul istoric”. O mentalitate găunoasă rezultată din filosofia necesității care spune că oamenii politici apar ca o necesitate istorică, sunt indispensabili și inevitabili, că fără ei realitatea ar fi nevertebrată și decerebrată. O mentalitate comună mai tuturor partidelor care cred (și uneori spun cu cinism) că votanții nu au de ales decât ce li se pune în buletinul de vot. Din păcate, au dreptate.

De fapt, chiar simțim cu toții, într-o măsură mai mare sau mai mică, impactul acestor decenii de crime împotriva umanității făcute mai mereu în stare de ebrietate doctrinară. Istoria României recente se poate scrie din catastrofe umanitare cu cauze neelucidate, dar deductibile din programele politice. S-au creat asociații pentru protecția pacienților, s-au organizat proteste, s-au făcut presiuni pentru a afla punctual cine se află în spatele acestor crime/fraude și mereu singurul care s-a opus aflării adevărului a fost Leviathanul de partid și de stat, cu diversele sale anexe administrative și articole legislative.

Nu puțini au plâns văzând imaginile surprinse de camerele pe holul maternității Giulești unde, acum zece ani, au ars de vii ori s-au sufocat 6 bebeluși din pricina unei instalații electrice improvizate. Au trecut cinci ani de la incendiul din clubul Colectiv, care a omorât 65 de oameni fără a schimba sistemul sanitar (prizonier în continuare al găștilor de interlopi politici), deși a provocat schimbări politice esențiale. Doi ani mai târziu, lua foc un alt club bucureștean, Bamboo. Și alți doi ani după (adică anul trecut) era distrus de flăcări și clubul Bamboo din Mamaia. Cercetările care (dacă) au urmat au transformat anchetele penale în caricatură și procesele în parodii juridice. Nu era nimeni vinovat, poate un instalator sau o infirmieră ceva. Deși cineva era vinovat, nu-i așa, de faptul că acele spitale/cluburi nu aveau sisteme de prevenire și stingere a incendiilor, că întreaga instalație energofagă a terapiei intensive/a incubatoarelor se baza pe branșamente electrice improvizate etc. Circuitul vinovăției în natură presupune starea de fum și abur, ca stare de agregare principală. Așa e când joaca cu focul se face în parteneriat privat-stat. Oricum, ce spital, școală, bloc de locuințe sau instituție știți să îndeplinească normele de bază contra dezastrelor? Ce școală sau spital are sprinklere, lifturi de urgență pentru evacuarea bolnavilor netransportabili/elevilor, scări de urgență, kituri medicale, grupuri autogene de pildă? Spitalul din Piatra Neamț sigur nu. Școala de lângă blocul meu cu atât mai puțin. Școlile din toată țara sunt nesigure, în primul rând, nu din pricina coronavirusului, ci pentru că sunt periculoase în sine: acoperișul multora stă să se prăbușească, zidăria e și ea crăpată, nu au căldură, sunt insalubre, nu au apă potabilă și nici closete interioare (iar cele exterioare ucid anual). Să mai vorbim despre manuale sau sisteme moderne de educație în țara care a transformat achiziția de tablete pentru învățământul online în unul dintre cele mai mari tunuri financiare din ultimul deceniu?

Dar statul nu e pregătit să-și asume răspunderea pentru premeditarea catastrofei prin neglijență, fraude sau prostie. Oficialii au preferat mereu să disperseze responsabilitățile, să se acopere cu birocrație și regulamente, să demonstreze că, de fapt, catastrofa aceea fulgerătoare a fost premeditată abil și perseverent de-a lungul generațiilor și alternanțelor la putere. Că tragediile sunt niște bombe cu ceas plantate de predecesori. Asta explică seninătatea cu care ni se vorbește despre falimentul sistemului medical. De vină sunt mereu alții, iar actualii administratori nu fac decât să-și curețe vizierele, măștile și combinezoanele de resturile exploziilor. Managerul spitalului din Piatra Neamț, de pildă, era de doar câteva săptămâni în funcție. El sau altul a inventat sloganul spitalului (Sănătatea-merită să lupți!) care acum sună cinic și parodic. Omul nepotrivit la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit. Nu contează că el a substituit un cioclu pus ca șef al celui mai important spital din județ doar pentru că avea dosar bun de partid.

Nici medicii nu sunt pregătiți să-și asume răspunderea încurajării greșelilor de management, a politicilor proaste de investiții. Puținii care s-au împotrivit scurtcircuitelor din birocrație și incendiilor directorale au fost dați afară sau li s-a făcut viața un coșmar. E motivul pentru care puțini sunt preocupați acum de demantelarea și deconspirarea sistemului. E motivul pentru care nici acum, mult după miezul nopții, nu cer demiterea sau măcar suspendarea până la clarificări, a ministrului, a secretarilor de stat, a managerilor sau a consiliului județean, în fine, a celor care au legătură cu acest incident.

La Piatra, ca și în altă parte, se insistă pe dimensiunea eroică a medicilor uitând că eroii sunt doar semizei, muritori și, unii dintre ei, pofticioși, incompetenți sau amorali. Sunt unii pământeni care au luat în serios icoanele acelea în care imaginea sfinților era substituită de cea a unui medic echipat de operație. Poate că o fi așa: în filme, în vise, rareori în viața de toate zilele. O fi astfel medicul Cătălin Denciu de la Spitalul din Piatra Neamț căci fără intervenția lui rapidă și riscantă (cu adevărat eroică) incendiul ar fi mistuit cu totul salonul, omorând toți pacienții. Or fi fiind așa asistentele care l-au secondat. Nu știu însă ce se poate spune despre medicii care fac presiune acum pentru adoptarea unei legi a malpraxisului medical. Această lege are deja un istoric scurt dar tragic, de când se vorbea despre ea în mediile militarizate ale grupului de comunicare strategică. Pe atunci se spunea că ar trebui ca sistemul de achiziții, dar și responsabilitatea actului medical să fie evaluate în regim de criză și urgență care să fie considerate circumstanțe atenuante, iar eventualele culpe să fie exonerate. Cel care emitea aceste panseuri era Raed Arafat și relua, în fapt, o idee mai veche (de prin 2013), care propunea constituirea unui fond de asigurări pentru plata daunelor în cazul proceselor de malpraxis. Om practic, el considera că principala problemă în acest caz ar fi despăgubirea victimei sau a urmașilor acesteia.

Capitolul referitor la răspunderea personalului medical din Legea 95/2006 îi tratează pe medici ca pe niște birocrați. Desigur, există situații în care personalul medical poate face erori personale/profesionale din imprudență, ignoranță sau neglijență dar articolul 654 al legii spune clar că personalul medical nu este răspunzător „pentru daunele și prejudiciile produse în exercitarea profesiunii” care se petrec din pricina „condițiilor de lucru, dotării insuficiente cu echipament (...), infecțiilor nosocomiale, efectelor adverse” etc. Da, nu e vinovat nimeni de infecții și nici de efectele adverse ale tratamentelor. Astea-s condițiile de lucru! Cu un sistem spitalicesc la pământ, nimeni nu mai e răspunzător de nimic. Și orice incompentent numit pe funcție e exonerat de orice răspundere pentru că vinovăția se disipează în sistem cu ajutorul unei legi generoase. Așadar acum cadrele medicale ar vrea o lege specială a malpraxisului care să-i exonoreze de răspundere. Mai ales pe medicii care au devenit cu anasâna și cu poruncă de la stăpânire din dermatologi, mari epidemiologi, infecționiști și generaliști. Au și ei dreptatea lor: poate această încorporare cu de-a sila a dus la rata uriașă de mortalitate din secțiile ATI. Beatrice Mahler, managerul spitalului-suport COVID din București, spunea că, din 44 de cazuri de intubați mecanic invaziv, doar doi se salvează. Doctorița răspundea nu doar curiozității jurnaliștilor, ci și cererii ministerului de a afla câți bolnavi au murit „în secții, la ATI cu oxigen sau cu intubație.” Mulți. Prea mulți și nu vom avea niciodată o statistică exactă câți au murit, de fapt, de boală, și câți din „infecții nosocomiale sau efecte adverse” pentru că acest tip de „malpraxis” este deculpabilizat și nici nu mai apare în statistici. Însuși președintele Iohannis, întrebat, spunea că ar vrea să știe de ce nu mai apar deloc în statisticile mortalității spitalicești infecțiile nosocomiale (produse, așadar, în spitale) deși acestea erau o cauză importantă de mortalitate înainte vreme.

Lipsa unor anchete fiscale, profesionale sau penale a transformat sistemul, cel puțin pe palierul decizional, într-un paradis penal. Deși există cazuri documentate de pacienți care au murit din alte pricini decât COVID pentru că nu au mai urmat liniile de tratament necesare (vitale), că nu au mai fost consultați sau depistați căci spitalele unde puteau s-o facă s-au transformat în secții dedicate tratamentului coronavirusului, oamenii aceștia au murit degeaba. Unii conțopiști au cinismul chiar să spună că au fost uciși de boală. Da, de boala incompetenței și a lipsei de răspundere.

În România competența se capătă viral, prin promovarea politică: poți fi sculer matrițer, dar să devii competent prin diverși contacți asimptomatici de la partid pentru postul de secretar de stat la tineret, poți fi casier într-o fabrică de confecții, dar să ai în raniță bastonul de ministru al Educației (exemplele nu au legătură neapărat cu realitatea, dar descriu exact mecanismul de selecție). În general, există o perioadă de grație pe care trebuie s-o acordăm administrațiilor urcate în șaua decizională: deși și-au dorit cu multe gesturi și zgomot să conducă, odată ajunși la volan intră în catalepsie chiar dacă mașina se îndreaptă către zidul catastrofei umanitare sau financiare. Este motivul pentru care ministrul Finanțelor nu se simte de fel vinovat pentru deficitul de aproape 10% anunțat pentru acest an. Desigur, de vină a fost anteriorul guvern. Ca și pentru gradul mare de îndatorare. Când nu e vinovat PSD, e vinovat COVID-19. Niciodată noi, mereu ei, fie că vorbim de „ciuma roșie”, fie de zilioanele de virusuri care închid orașele unul după altul ca luminițele unui Crăciun care nu va mai avea loc.

Marile orașe sunt asediate. În vreme ce flagelanții sunt lăsați să se biciuiască pentru culpe colective că așa a fost mereu pe vremuri pestilențiale, se scot din buzunare cheile orașelor pentru a le zăvorî porțile. Inițial, ar fi trebuit să intre în carantină localitățile care depășeau rata de infectare de 3 la mia de locuitori. Cum s-a dovedit că e în pericol să intre în carantină toată țara, pragul inferior al ratei a fost ridicat la 6 la mie, iar acum este subiectul licitațiilor și târgurilor făcute de politicienii care simt că li se aproprie alegerile de gât și că s-ar putea să nu mai iasă din urna de vot. Campionul acestor derogări a fost Sibiul. Oraș prezidențial a cărui închidere a fost mult întârziată din pricina unei dileme shakespereane: dacă era în carantină, președintele nu-și mai vedea consoarta și imobilele, dacă era oraș deschis, Sibiul devenea cel mai inflamat focar de COVID din țară și o importantă resursă de boală și moarte la nivel național. Coriolanus, nu alta! Nu știm cât a contat președintele în calculele Comisiei pentru situații excepționale dar alte orașe au intrat după gratii și pentru culpe mai mici. Bucureștiul pare și el pe muchie de cuțit și a ajuns să-și exporte către secțiile de terapie intensivă din Bacău și Iași bolnavii, pentru că în capitală nu mai sunt locuri.

De decenii se fac și se desfac la nivelul administrației locale tot soiul de scenarii de urgență, impotetice planuri de luptă împotriva catastrofelor: dacă se rupe barajul lacului Ciurel? Dacă e un incendiu într-o zonă populată? Dacă vine cutremurul cel mare? Dacă se repetă catastrofa de la Colectiv? Se fac bani buni din proiecțiile catastrofelor, cam ca din blockbusterele de la Hollywood. Finanțatori sunt cei care plătesc taxe și impozite. Cu ce am rămas? Cu găurile uriașe făcute de toate aceste think-tankuri oficiale care au zămislit un șoarece. Nimeni nu învață nimic. Tragediile se petrec aproape de la sine, conform unei agende cumva previzibile lăsând în urmă numai pete umane.

Fiecare dramă înghițită de labirintul birocrației și incompetenței e la fel de izolată și însingurată ca acel copac care cade în pădure fără a-l auzi nimeni țipând.

*Opiniile autorului nu le reflectă neapărat pe cele ale Europei Libere.

Vezi comentarii

Mai mult

AntiNostalgia 2 – privind spre viitor

Radio Europa Liberă organizează al doilea sezon: din nou filme documentare, dezbateri și mulți invitați din țară și din străinătate pentru a discuta despre lecțiile trecutului ca șansă de a modela un viitor diferit. Un dialog între generații, la care toată lumea este binevenită

XS
SM
MD
LG