Dosarul în care trei șefi de Poliție din Prahova sunt acuzați de corupție stă în hibernare de cinci ani la tribunal, fără ca instanța să fi început judecata pe fond. Sunt blocaje obișnuite în ecosistemul justițiar din România, unde marile dosare zac cu zecile de ani, să nu mai rămână din munții de documente și probe decât praful și bibliorafturile de plastic. În timpul acestor sincope, interlopii își pun lucrurile la punct iar unii, după cum se pare, așteaptă optimiști prescrierea faptelor. Așa a stat dosarul Gheorghe Ursu, admis și respins succesiv de diverse instanțe, judecat pe sfert, apoi, după apel rejudecat și casat, reluat și rejudecat, de au ajuns criminalii să pară victime ale unei justiții oarbe la morală, prescriere și condiția umană. Așa stă de atâta vreme dosarul Revoluției sau al mineriadelor, cazuri în care, deși există făptași cu certificate de revoluționar și ștate vechi în administrația statului, înalți demnitari care au pus umărul la distrugerea instituțiilor democrației, instanțele încă se mai codesc să înceapă procesele și, cu atât mai mult, să dea verdictele.
Așadar, cazul celor trei șefi de poliție de la Prahova nu este singular, nu e o excepție, nu este o anomalie, ci mai degrabă definește un fel de a fi al Justiției române: atentă la gradele de umărul clienților. Asta pentru că Justiția privește cu timiditate la politicienii aflați la putere sau la organele de ordine chiar dacă de multe ori sunt folosite represiv. Așa a făcut și închizând dosarul 10 august pe care acum ministrul Justiției (unul dintre beneficiarii corecțiilor aplicate de jandarmi acum trei ani) promite că-l va redeschide, să vadă ce a mai rămas sub copertă.
La Onești, unde un psihopat a ucis la scenă deschisă (pe balconul apartamentului) doi muncitori veniți să facă mici reparații în apartamentul revendicat de psihopat, șefii Poliției care, prin incompetență, lipsa de reacție, amatorism și prostie, au încurajat tragedia, au fost trimiși disciplinar pe posturi mai importante, mai bine plătite și cu mai multă influență. Unul a ajuns director adjunct al Direcției de management strategic pentru că era chestor și nu putea fi trimis, conform regulamentelor, să facă munca de jos, de pildă, să taie chitanțe în parcare, cum merita. Celălalt polițist schimbat din funcție a ajuns din nou șef la Poliția municipiului Bacău ceea ce nu e de fel o retrogradare cum pare, ci o reintegrare în supa primordială de interlopi, traficanți de droguri sau carne vie și polițiști corupți din oraș. Bacăul a ocupat mai mereu un loc fruntaș pe harta celor mai corupte orașe, asta pentru că și Poliția municipală se străduiește din plin. Mai nou, interlopii (conduși de clanul Hassan) au intrat în subteranele de unde au ieșit, sfătuiți de oameni bine informați că s-ar pune la cale operațiuni de pedeapsă. Dar comandamentul lor era oricum în buncăre și-și pot face, în continuare, afacerile netulburați de poliție care uneori intervine creativ în fluxul tehnologic al corupției.
Poliția este o instituție solidă, rezistentă. Nu doar instituția în sine, care rezistă la reforme, rămânând un sistem iconic de represiune și corupție națională, ci și oamenii ei care, cu pielea lor mai groasă ca armura de kevlar, se adaptează continuu la aciditatea mediului ambient. Acest ethos al dăinuirii instituționale, valabil cel puțin la nivelul șefilor județeni sau locali, are prea puțin de-a face cu remunerația care e mare, după buget, unii șefuți primind salarii și bonusuri cât pensia pe zece ani a băbuței nefericite amendate că vinde leuștean în colțul străzii. Nu! se leagă de gena ereditară de prădător îndelung evoluată și antrenată în anii comuniști. Este o genă mai mult ca prezentă în interstițiile societății românești. Este greaua moștenire genetică. Pentru unii, nu doar grea, ci și plăcută.
Pentru a prelua butada intens folosită de Ion Iliescu, devenită și titlu de carte, de altfel, a fost și revoluție, și evoluție. Nu întâmplător una dintre cele mai zgomotoase controverse la ora actuală se referă direct sau indirect la poliția politică în care unii văd o bunică îndepărtată a actualelor servicii de informații. Foștii deținuți politici spun că legea care spune că urmașii celor care au înfundat pușcăriile ar trebui să primească o pensie sau o alocație lunară nu trebuie să țină cont de verdictele date de instanțele comuniste: mai toți au fost condamnați pentru culpe imaginare sau în parte inventate și au primit pedepse care au însemnat, pentru mulți, o condamnare la moarte. Prin tortură, abuzuri, înfometare, suprasolicitare. Cu certitudine nu au fost condamnați pentru ce au făcut înainte ca puterea comunistă să dea lovitura de stat cu repetiție din 1946-1948, ci, în special, pentru ce au fost sau ce au avut: reprezentau sistemul burghezo-moșieresc în toate ipostazele sale, iar trecutul, dușmanul prezentului, trebuia distrus pentru că cine controlează trecutul, controlează și viitorul. Tribunalele poporului erau instanțe ad-hoc, formate nu din juriști, ci din politruci, securiști, proletari și revoluționari de profesie. De cele mai multe ori, condamnații nu aveau dreptul la apărare, nu îndrăznea niciun avocat să-i reprezinte, nu puteau vedea și, eventual contesta probele și, uneori, nici nu erau de față când se judeca dosarul lor. După ce efectuau parte din pedeapsă, nu erau eliberați condiționat pentru că erau „dușmanii poporului.” Erau deținuți în condiții care întrec prin grozăvenie și cele mai negre capricii ale lui Goya. Am fost și am văzut Memorialul de la Sighet, pușcăria de la Pitești și alte locuri de detenție. Am stat de vorbă cu foști deținuți politici și uneori cu torționari de-ai lor. Am văzut filme (vezi confesiunile lui Franz Țandără) și am citit cărți. Iar dacă aveți vreun dubiu, mergeți și stați de vorbă cu surorile domnului Coposu. Au multe a vă spune. În fine, după ce ieșeau din pușcărie toți au avut parte de un regim special: erau în permanență urmăriți de securitate și de propriul trecut, aveau „tinichele” la dosar. Erau trimiși la munca de jos împreună cu familiile lor, urmașii neputând face studii decât dacă-și falsificau biografia, să aibă dosar sănătos. În acest fel au fost trimiși, deopotrivă, în închisoare legionari, țărăniști, liberali, ofițeri, intelectuali, preoți și membri ai clerului, aristocrați sau artiști. Au fost supuși experimentelor torționare, spălați pe creieri, umiliți și desființați uman, asmuțiți unii împotriva altora dar sortiți cu toți degradării și anihilării. Li s-a cerut ca, după eliberare (făcută la presiunea externă, nu din clemența justiției române care, în cooperare cu procuratura și miliția, ar fi vrut să-i țină acolo pe viață, indiferent de durata condamnării), să ia periodic legătura cu securiștii, să le spună ce e nou prin lumea veche.
Se pare că această dureroasă memorie a fost suprimată deopotrivă cu altă alveolă a memoriei, cea referitoare la foștii politruci și securiști comuniști. Că, dacă ridici o piatră în administrația public, justiție, poliție, partide sau servicii secrete, dai, vorba poetului, de un tovarăș din activul comunist. E posibil, așadar, să fie la mijloc și frica făptașilor că victimele capătă legitimitate și gură de vorbit.
Oricum, cererea de a-i repune în drepturi pe moștenitorii tuturor foștilor deținuți politici, indiferent de politica făcută înainte de arestarea lor, a stârnit proteste pe motiv că unii dintre cei condamnați pe la sfârșitul anilor 1940 și de-a lungul următorului deceniu ar fi fost criminali de război și/sau legionari. Octav Bjoza, șeful foștilor deținuți, a protestat însă față de acest punct de vedere spunând că suferința a fost una și aceeași iar a continua invocarea unor verdicte date în procesele staliniste ale anilor dictaturii înseamnă a acredita viziunea că justiția comunistă avea de-a face și cu dreptatea nu doar cu industrializare și instituționalizarea crimei și terorii conform principiilor și intereselor puterii comuniste. Acest punct de vedere, combinat cu unele observații la limita antisemitismului, l-au făcut pe prim-ministrul Cîțu, altminteri foarte culant cu alți infractori la bunul simț și codul penal din jurul lui, să reacționeze: l-a concediat peste noapte din postul de secretar de stat pe veteranul deținut care a aflat de decizie nu de la semnatarul deciziei (care nu s-a obosit să ceară sau să dea nicio lămurire suplimentară), ci din presă. Ne întrebăm ce mai înseamnă politețea în zilele acestea, că onoarea, memoria și recunoștința știm că nu mai fac nici cât o ceapă degerată. Este cert că observațiile dlui Bjoza erau emoționale și nu aveau de-a face cu corectitudinea politică sau cu revizionismul, dar nu este primul glonț care-l chitește din aceleași motive. Acum șase ani, când lua o decorație prezidențială în calitate de șef AFDPR, s-a spus că n-o merita pentru că făcuse niște declarații care păreau să-i exonereze pe legionari de responsabilitatea crimelor și pogromurilor din teribilii ani 1930-40. Bjoza a intrat în pușcărie de tânăr, dar spune că a avut multe de învățat despre istorie, țară, patriotism, demnitate și onoare de la pușcăriașii mai vârstnici dintre care unii fuseseră, tot ce se poate, legionari. Că nu erau legionarii aceia din filmele comuniste ci, foarte probabil, doar niște creștini care luptaseră pe frontul de Est, nu știm. Probabil că în lumea deținuților acoperiți egal cu mizeria închisorii nu mai conta de fel. Și cum spuneam, justiția comunistă, ca și securitatea, nu trebuie crezută pe cuvânt. Mi-e teamă de cei care o consideră infailibilă, de cei care o invocă mereu ca și de cei care nu au citit decât o singură carte: arhiva securității.
Bellu Silber (Andrei Șerbulescu), fost lider comunist mâncat la micul dejun (în dosarul Pătrășcanu) de revoluția bulimică pe care o declanșase, povestește că a scornit sute de pagini de declarații numai pentru a scăpa de tortură. Paginile acelea au servit ca material probator în zeci de alte procese și zeci de alți arestați au dat mii de alte declarații mincinoase pentru a scăpa de tortură. Departe de mine să-l deplâng, deși Monarhia de drept dialectic merită citită pentru a înțelege cum mergea justiția comunistă. Nu, mulți dintre cei arestați nu băteau palma cu securitatea, miliția și procuratura, ci cedau torturii, înfometării, amenințării cu distrugerea lui și a familiei. Nu erau arestați neapărat pentru crime împotriva umanității sau pentru crime de război (cum scria în sentință), ci, nu de puține ori, de crima de a se fi aflat la locul și momentul nepotrivit. Dominoul acesta a făcut ca mulți să ajungă în pușcărie conform graficelor de plan cincinal pe care și milițienii, și procurorii și judecătorii le aveau (plan cum au și polițiștii de azi, după cum afirmă membrii sindicatului Europol aici și aici).
Este clar, prin urmare, că prim-ministrul (să sperăm că din pricina surmenajului produs de administrarea haosului vaccinării, de coabitarea cu partenerii de guvernare și de criza economică) a gestionat catastrofal această criză etică. A devenit evident că singura metodă prin care crede societatea românească (și autoritățile, evident) că se poate vindeca de trecut este uitarea lui. Din când în când un val metastatic îi necrozează țesuturile obrazului, dar dată cu fondul de ten potrivit, carcasa rezistă. În felul acesta, apele reziduale ale fostei dictaturi se varsă în ciorba lungă a reformelor democratice. Pe de altă parte e de înțeles de ce Mircea Vulcănescu, intelectual rasat, dar și membru al guvernului lui Mihai Antonescu, însărcinat cu gestionarea bunurilor evreilor executați, arestați și/sau evacuați în Basarabia (pentru exterminare! iar Vulcănescu știa, dacă nu de lagărele morții, cel puțin că bunurile erau furate de statul român de la comunitatea evreiască), rămâne cu sentința din 1946 întărită de cea din 2011, aceea de criminal de război. Ca și mult recitatul Radu Gyr. Vulcănescu a fost un intelectual antisemit ca mulți alți discipoli ai lui Nae Ionescu. Nu contează, prin urmare, că a fost unul dintre importanții intelectuali dinainte de război și nici că a murit ca un câine (se spune că s-a sacrificat pentru un alt tânăr închis de comuniști), nu contează că întreaga avere i-a fost confiscată și că la alungarea din casa familiei, soției (care nu a avut voie să ia decât o valijoară de haine) i s-a reproșat, printre alte, că a lăsat un serviciu de tacâmuri descompletat: lipsea o linguriță. Principiul Non bis in eadem (nu de două ori pentru aceeași faptă) nu se aplică. Astfel că este greu de găsit un argument pentru care Măriuca Vulcănescu, trăitoare într-un apartament comunist de o cameră și jumătate în cartierul Titan, ar avea dreptul să revendice restituirea casei de pe strada Popa Soare 16 bis. Chiar dacă pe zidul casei furate de statul comunist este pusă o placă memorială pe care scrie În această casă a locuit filozoful Mircea Vulcănescu (1904-1952). E drept că în țara unde încă mai există bulevarde care poartă numele lui Antonescu sau al lui Vasile Milea totul ar fi posibil, chiar și reabilitarea lui Vulcănescu. Pe de altă parte, nu e mai puțin adevărat că lista (tot mai scurtă) a deținuților politici nu a fost cernută azi de juriști pentru a se constata marile nedreptăți pe care le suportă, a câta oară? cei care au fost deținuți doar pentru că au ajutat partizanii din munți, fără a-i căuta de carnetul de partid sau cărticica șefului de cuib. Securitatea și procuratura comunistă râd în hohote când îi văd pe cei rătăciți în cețurile justiției staliniste că se lovesc unul de altul și se bat orbește între ei sau cu morile de vânt crezând că, în felul acesta, chiar dacă lumea piere, justiția va triumfa. Dar, dacă urmăriți autorii și beneficiarii acestor insuportabile și infinite confuzii (bine/rău, întuneric/lumină, vinovat/nevinovat), veți vedea că sunt moștenitorii secreți, dar legitimi ai fostei securități, nu conștiința publică. Oricum, efectele sunt cele cunoscute: ambiguitățile, obscuritatea, ambivalența, cum vreți să-i spuneți, au lucrat în favoarea establishmentului.
Primii miliardari români, ca și mulți politicieni sau figuri cheie de pe scena publică, au avut legături trainice, obscen de vizibile cu securitatea și partidul comunist. Banii din conturile Securității (la Viena sau Cipru) nutresc și azi urmașii acestor politruci, torționari sau rude ale acestora. Așadar, primele succese capitaliste au fost deturnarea banilor (generalul Stănculescu era un om bine informat, la fel și informatorul Dan Voiculescu) din conturile partidului sau din fondurile umanitare de după Revoluție, apoi privatizările făcute de aceleași rețele de old-boys care conduceau sistemul represiv.
Aparent fără altă legătură decât spiritul vremurilor și, evident, fără aprobări de la partid și guvern, Claudiu Năsui, ministru al Economiei, care este și deputat (că așa e cu integritatea și acumularea de funcții publice), a propus un proiect de lege „fără securiști în funcții publice” pentru accesul liber la numele foștilor politruci și securiști încă în viață. Pe aceeași listă ar urma să se afle și numele membrilor de familie pentru a identifica relația acestora cu partidele, economia și morala societății românești. Este, pare-se, o continuare a unui proiect mai al partidului său (USR) referitor la interzicerea organizațiilor și propagandei comuniste, proiect născut poate și din dorința a scăpa în fine de insuportabila povară de a fi numiți „pui de securiști” și „uteciști” de adversarii politici. Claudiu Năsui a conceput acest proiect pentru că despre el s-a spus că ar fi beneficiarul biografiei securistice a familiei lui tradiționale lărgite. El a adus la dezbaterea moțiunii simple care-l viza documente prin care demonstrează că, dimpotrivă, tatăl lui ar fi fost închis din motive politice, așadar este nu fiu de torționar, ci de torturat. E drept, nu a adus documente și referitoare la afacerile pe care se spune că le-ar fi făcut tatăl lui în zorii deșteptării României la economia de piață. Oricum, propunerea lui a stârnit o vârvoră mai puternică și mai profundă ca aceea provocată de concedierea lui Octavian Bjoza, semn că pentru mulți cămașa securității e mai aproape decât cămașa morții legionare. Dragă Timișoară, prea târziu și prea puțin! Este foarte probabil ca proiectul lui Năsui să nu fie aprobat din motive constituționale (de pildă, protecția informațiilor cu caracter privat), deși opinia publică ar fi de acord cu expunerea publică a celor care au profitat de legăturile de sânge cu trecutul comunist și au ajuns să controleze diverse paliere zonele decizionale sau instituțiile de putere. Aceeași soartă și pentru proiectul de a scoate comunismul în afara legii. Sunt proiecte care, prin lipsa de nuanțe, prin radicalismul lor, ucid din fașă alte obiective mai puțin ambițioase, dar foarte posibile. Ca să nu spun că, de fapt, lista cu foștii ofițeri este publicată și mereu actualizată pe pagina CNSAS.
Totuși, dacă nu se face chiar și acum, prea târziu, ceva, e foarte posibil ca, dacă se mărește vârsta de pensionare, să-i mai vedem o vreme prin funcții publice pe salarii fără concurență. Pe ei pe și urmașii lor, profitând de tarele genetice ale sistemului.
*Opiniile autorului nu sunt neapărat și cele ale Europei Libere.
