Linkuri accesibilitate

România: Nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se reciclează


În prima zi de muncă, noul primar al Bucureștiului și-a lăsat mașina într-o parcare cu plată, la câteva minute de mers de noul serviciu. Unii spun că a fost doar un gest demagogic/pedagogic, să le arate tuturor ce înseamnă modestia, alții că se sfia că mașina lui, un hârb din veacul trecut, ar fi pălit în comparație cu mașinile luxoase din parcarea Primăriei. Cel mai probabil, Nicușor Dan a vrut să facă un gest simbolic: anume că, de acum, austeritatea și simplitatea vor fi cuvintele de ordine în cea mai opulentă și cheltuitoare instituție locală din țară. A preferat mereu soluții simple pentru ecuații complicate. Personal, mă mir că nu s-a dus cu bicicleta. Fostul olimpic la matematică pare și ușor amețit de jongleriile cu numere mari din registrele contabile ale succesoarei lui. Multe ecuații cu multe necunoscute, dar și cu multe constante: corupția, nepotismul, populismul.

Infrastructura și bugetul Bucureștiului intră în regim de avarie

Este cert că bucureștenii vor trece printr-o lungă perioadă de post negru: nu tu târguri, luminițe de Crăciun, oameni de zăpadă plantați în mijlocul ambuteiajelor, să descrețească frunțile șoferilor. Rămâne de văzut cum/dacă va reuși să descâlcească nodul de interese politice și financiare care ține prizonier Bucureștiul. Sau va prefera să-l taie cu sabia? Și-a anunțat deja alegătorii care sperau miracole de Crăciun că va scoate din priză instalațiile sărbătorești. Infrastructura și bugetul Bucureștiului intră în regim de avarie din care nu-l scoate nici măcar promisiunea guvernului că-l va preaferici pe noul ales cu câteva sute de milioane de euro pentru a moderniza instalațiile/rețeaua de termoficare al cărei director a și fost înștiințat că-și va pierde în scurtă vreme funcția și gradele. Și pe lângă acesta, pre mulți vrea să popească noul primar.

Este, se pare, o tendință generală în administrația locală de a mai strânge cureaua, mai ales că vin ani cu vaci slabe și sărăcie lucie. La Consiliul Județean Bihor, de pildă, noul președinte dă afară aproape nouăzeci de oameni, adică jumătate dintre angajați care mâncau o pâine albă degeaba. Îl urmează șeful Consiliului Județean Caraș Severin care anunță că va concedia cinci sute de oameni (sic!), din aceleași motive. Noroc că Marian Oprișan care nu a mai câștigat postul de președintele al Consiliului Județean Vrancea și nici nu a fost pus pe listele parlamentare, a primit o nouă șansă ajungând vicepreședinte la consiliu ceea ce, la conexiunile cu interstițiile penale ale județului, înseamnă un fel de președinte din umbră. Nu ar fi de mirare să-i găsească și penalului Miron Mitrea ceva de lucru, că și el e fiu de vrâncioaie.

Concedierile din consiliile județene și, în general, din structurile locale, ar putea fi doar o stratagemă prin care să se demonstreze, în prag de alegeri, ce se poate face când există voință politică de schimbare. Ar mai putea fi, deopotrivă, o perdea de fum în spatele căreia să se schimbă garda și cadrele. Oricum ar fi, ele scot la suprafață metastazele sistemului de organizare la nivel național. Cum ajunseseră acei oameni pe ștatele de plată? Cine îi angajase, pe ce bază și cum de fuseseră acceptate aceste organigrame ilegale (de vreme ce erau umflate cu pompa partidului) în consiliu? Există vreun raport al Curții de Conturi? Al SRI? S-a discutat în comisiile de specialitate din Parlament? După procesul și condamnarea lui Dragnea, te-ai fi așteptat ca decontaminarea instituțiilor bugetare să continue, să-i trimită acasă pe toți nepoții, cumnații și verișoarele care ocupă locurile de parcare plătite. Câți mercenari din armata de funcționari publici (conform legii, inamovibili sau greu de demis) sunt rude de sânge cu partidele la putere? Întrebări cu răspunsuri clasificate.

Acest lanț al slăbiciunilor începe să se roadă acolo unde e veriga cea tare: în societățile de utilitate publică pe ale căror conducte s-au strâns rugina și bacteriile a decenii de mică infracționalitate locală. De aici, din fotoliile consiliilor de administrație, au colectat aleșii locali bani suplimentari (puțini sunt primarii care să nu fi făcut parte din aceste consilii), în ciuda legislației și a incompatibilității. Aici au ajuns în funcții de execuție rudele, prietenii și camarazii de partid cărora nu li s-a cerut neapărat profesionalism cât devotament față de mâna care le punea în farfurie. Nu e de mirare că mai toate aceste societăți sunt în stare de faliment după ce au tocat cea mai mare parte a bugetului local pentru a potoli foamea de capital a clienților.

La București, noul primar stă și privește pe marginea abisului bugetar și abisul privește înapoi înspre el. Primăria Capitalei nu mai are în conturi decât vreo 10 milioane de lei și vreo 45 de mii de angajați (e drept, cei mai mulți în companiile și regiile municipale - multe falimentare). Să nu-ți vină să chemi DNA? Gabriela Firea este liniștită: nu degeaba a cumpărat tocător de hârtie și CD-uri la trei zile după pierderea alegerilor. E drept, a fost nevoie să toace o lună. Spune că acum poate veni oricine, ea se simte curată. Ajutată, desigur, de tocătorul supraperformant care a mai făcut o găurică de aproape 6500 de euro în buget.

Toate aceste concedieri, ca și acelea anunțate de primarul general și poate plănuite și de aleșii din alte circumscripții, demonstrează că se trăiește ca în sânul lui Avram, din agoniseala comunității și bugetul de stat. Nu se știe conform cărei legislații s-a ajuns ca salariații la stat, mai ales directorii și șefuții de mai mici dimensiuni din regiile și societățile „deconcentrate” să câștige pe lună salariul anual al unui pălmaș. Dar până să aflăm răspuns la aceste întrebări și multe alte conexe, ar trebui să aflăm de ce avem nevoie de toate aceste instituții, în frunte cu Consiliul județean, de vreme ce avem prefecturi și autorități ministeriale?! A numărat cineva câte departamente și agenții (nu mai punem la socoteală ONG-urile cu același domeniu de business) se ocupă, de pildă, de protecția copiilor în țara în care abuzurile împotriva minorilor au devenit un fel de a doua natură? A făcut cineva comparație între organizarea consiliilor județene (sau de sector), a celor locale și a prefecturilor sau/și a rețelei de reprezentare locală a guvernului să vadă unde se suprapun și se dublează responsabilitățile? Câte direcții de muncă și protecție socială există la primărie, prefectură sau pur și simplu ca instituție guvernamentală reprezentată teritorial? Câți se ocupă, chipurile, de infrastructură și de crearea joburilor? Câte direcții de învățământ și câte inspectorate școlare mănâncă banii degeaba? Câți angajați sunt la Inspecția muncii și câți la Direcția județeană de muncă? Nu e de mirare că abuzurile și conflictele de muncă sunt mai mereu mușamalizate sau minimalizate. Sunt bune și concedierile tipilor ăstora care umplu parcarea primăriei generale cu Jeep-urile lor, de nu mai are loc noul primar să-și etaleze modestia, dar bine ar fi ca scurtarea capetelor să fie precedată sau însoțită de o remodelare administrativă și organizatorică bazată mai mult pe bun simț și mai puțin pe rațiuni politice. Desigur, asta dacă România vrea să fie salvată de meritocrație, și nu de plutocrație.

A trebuit să treacă o lună înainte ca noul primar să-și vadă biroul pe care Gabriela Firea l-a apărat cu toate armele din dotare, inclusiv Novichokul împrăștiat pe pagina ei de socializare. Nu e singurul ales lăsat să aștepte: colega lui de la sectorul 1 al Capitalei a fost sufocată și ea de contestații. Au fost învestiți în aceeași zi, după mai multe procese în care au fost nevoiți să câștige de jure ceea ce câștigaseră deja de facto, de luna trecută. Iar primarul de la sectorul cinci încă așteaptă să binemerite de la Autoritatea Electorală și alte instanțe obscure pentru a-și putea ocupa locul câștigat la vot. Până una alta, biroul lui este încă ocupat de fostul primar. În cazul lui, însă, trebuie să punem un bemol. Primarul ales, Cristian Popescu zis Piedone, are o condamnare în primă instanță pentru tragedia de la Colectiv, pe când era primar la sectorul 4, și nu se știe cum a fost posibilă și legală, în primul rând, înscrierea lui în cursa electorală. Ca să nu mai vorbim de imoralismul sloganului electoral: „Ai grijă să nu te frigi la vot” mai ales că venea de la un complice al incendiului de la Colectiv. Oricum, faptul că ungerea lui ca primar a fost întârziată atât pare să fie o ironie a sorții și istoriei care plasează parcă înadins festivitatea învestirii sub semnul comemorării a cinci ani de la tragedia din clubul Colectiv. Și parcă tot pentru a marca momentul (și ironia lui), aflăm că fiul lui Popescu Piedone a provocat o mică revoltă printre ștabii PSD de la Suceava pentru că a fost plasat de durii partidului în poziție eligibilă (locul trei) pe lista de candidați PSD la Cameră. În semn de protest, trei dintre yesmenii partidului și-au dat demisia din funcțiile politice. Poate și pentru că nu se mai găseau deloc pe lista de candidați și, după demisie, speră la un cuibușor de nebunii fie la Pro România, fie la PER, marii absorbanți de gaze de seră ai politicii românești? Vom vedea. Știm că nimic nu se pierde, nimic nu se transformă pe scena politică românească. Totul se reciclează.

De fapt, mai toate listele cu propuneri pentru alegerile parlamentare, atât de pline de strigoi politici și penali, par o imensă ironie la adresa electoratului. O ironie care, după atâta fermentare și distilare, seamănă a cinism. Dar cu nasul înfundat de gripe și coronavirus, cui să-i mai miroasă? Există totuși o distincție anatomo-fiziologică între ironie și cinism. Dacă ironiile sunt uneori involuntare și se hrănesc din umor, din Witz, în anatomia cinismului râsul a murit sau e inutil ca un organ fosil. Cinicii nu râd (pentru că sunt sociopați, de regulă), principala lor grijă fiind să scuture de umor realitatea până nu-i mai rămâne decât scheletul. În cazul nostru, ce poate fi mai cinic decât sistemul care permite unuia dintre complicii la o tragedie să profite de jocul democratic al alegerilor și să fie ales? Ce poate fi mai cinic decât dispariția infecțiilor nosocomiale din rapoartele medicale într-o perioadă în care sistemul medical românesc, mereu infectat de malpraxis, subfinanțare, grabă, rutină criminală sau neprofesionalism, raportează zero cazuri? Ce poate fi mai cinic decât dovada că, la cinci ani de la o tragedie, România e la fel de nepregătită pentru ea?

Președintele Iohannis a arborat discursuri în bernă și a semnat legea pentru tratarea gratuită a supraviețuitorilor dezastrului, atâția cât vor mai fi rămas în viață după trecerea prin sistemul medical și prin tocătorul de oameni al clasei politice. Apoi, a mers chiar la locul faptei să aprindă o lumânare. Poate și să i se ierte neputința instituțională în fața unei justiții inerte și incompetente. Mai miră pe cineva că puțini alți politicieni s-au dus acolo. Poate pentru că ar trebui să facă drumul în genunchi? Sau poate că nu ar vrea să se spună că exploatează cinic tragedia? Sau poate că nu mereu criminalii se întorc la locul faptei. Cinci ani de plâns degeaba: unul dintre condamnați e ales primar, alții se pregătesc de runda parlamentară și puțin a lipsit în vară ca Gabriel Oprea să apară din nou în conducerea partidului și să reia vechea și repetat abandonata poveste de dragoste cu partidul. Voia să fuzioneze cu partidul-mamă, dar a fost plesnit peste mâini. Normal că se simte sedus și abandonat, de vreme ce mai toți acești politicieni ingrați au avut de profitat de pe urma Academiei păstorite de el unde se practica dinainte de pandemie învățământul la distanță. Și, pentru că pe scena politică, unde tropăie atâția, e periculos să cazi, Oprea e călcat acum în picioare și de ministra educației care a retras Academiei dreptul de a mai da doctorate. Gabriel Oprea fusese coordonator de doctorate acolo și numai în 2015 (anul Colectivului, când el era și ministru de Interne) au fost date la secția lui 43 de titluri.

Abia acum, la comemorare, poate mișcați de inerțiile sistemului juridic sau grației schimbării algoritmului politic prin diverse dezertări și contorsionări morale, fostului ministru al sănătății din 2015, incompetentul Bănicioiu, i s-a retras imunitatea parlamentară. Se pare că politicienii au decis să facă liposucție și să arunce peste bord surplusul inutil și handicapant: Nicolae Bănicioiu nu se mai găsește pe nicio listă de candidați și, rămas fără coledziu, nu mai are nici imunitatea și nici tupeul pe care i-l dădea aceasta. O gură gălăgioasă în minus de hrănit în partidul lui Ponta unde se oploșise: amintea de vremurile preistorice pe când el și șeful de la partid formau guvernul de tristă amintire. Bănicioiu nu a fost însă proscris pentru Colectiv, ci pentru o acuzație de luare de mită în perioada cât a fost ministru. Lanțul memoriei pe care vor să-l alcătuiască supraviețuitorii, rudele și prietenii celor de la Colectiv nu e suficient de rezistent pentru a-l încătușa pe unul dintre complicii catastrofei ca să nu mai vorbim de mulți alți vinovați sau complici. Poate pentru că nu mai e lanț și nu mai e nici memorie.

*Opiniile autorului nu le reprezintă neapărat pe cele ale Europei Libere.

Mai mult

AntiNostalgia 2 – privind spre viitor

Radio Europa Liberă organizează al doilea sezon: din nou filme documentare, dezbateri și mulți invitați din țară și din străinătate pentru a discuta despre lecțiile trecutului ca șansă de a modela un viitor diferit. Un dialog între generații, la care toată lumea este binevenită

XS
SM
MD
LG