Hackerii au spart sistemele de operare ale unor spitale, au instalat un virus care a preluat controlul și pretind zeci de mii de euro ca să le vândă managerilor antivirusul. Pentru un sistem medical care și-a închis institutele unde se produceau serurile antivirale, un antivirus eficient pare un schimb corect. Măcar să stârpească un virus de calculator dacă stafilocii, bacteriile și virusurile încă fac legea prin spitale. Unde o fi omniprezentul Serviciu Român de Informații a cărui infrastructură operativă, spunea Traian Băsescu cândva, a costat câteva miliarde de euro? Îi găsim urmele prin corespondență, prin arhivele computerelor și prin informațiile scăpate în presă, dar e doar un voyeur timid și preferă să stea ascuns în umbră. Pe banii lui se distrează singur.
Nu e primul atac cibernetic, spune ministra Sănătății. Acum doi ani, un spital din Sighetu Marmației a plătit din banii de feșe și antinevralgice 10 mii de euro pentru datele pacienților confiscate de niște hackeri, dar, spune Sorina Pintea, e vorba despre o sumă de nimic în schimbul recuperării datelor de acolo. Hackerii erau din altă țară, nici nu înțelegeau românește, ce să facă ei cu dosarele de tuse convulsivă ale copiilor? Și-au luat banii și nu au mai dat niciun semn de viață. Sau poate că noul atac, de astă dată mai ambițios, este semnul că au trecut la alt nivel. Ministra Sănătății e senină: are acum o explicație plauzibilă în cazul în care unele salarii din sistemul medical nu vor putea fi plătite. S-o gândi că poate că virușii ne fac să uităm de circulara trimisă, se spune, de Orlando Teodorovici prin care acesta cerea restructurarea aparatului bugetar pentru că nu prea mai sunt bani de salarii (un facsimil pun în circulație de senatorul USR, Vlad Alexandrescu, aici). Ministrul finanțelor a negat cu tărie informația, spunând totuși că a recomandat ca, dacă vor putea fi făcute economii în instituțiile statului, să fie făcute. Ce bine ar fi dacă ar începe cu concedierea incompetenților. Adică cu propria demisie.
Este evident că cei mai dăunători viruși din sistem nu sunt cei din calculator și nici cei din micul dejun spitalicesc, ci aceia aduși de curenții sulfuroși ridicați din hrubele politice. Plata pentru răscumpărarea sistemelor de operare pare o ironie a sorții în țara care a plătit sute de milioane de euro pentru o rețea de comunicații online integrată care să cuprindă toate instituțiile statului, proces în care s-a înregistrat și una dintre cele mai mari fraude postrevoluționare, dosarul Microsoft, în care vinovații principali (printre care și șase foști și actuali miniștri) au fost exonerați de acuzații din pricină de prescriere, iar din prejudiciu nu a fost recuperat nici măcar un eurocent. Sistemul de operare a fost, ca și linia Maginot, prost construit, cu țevile de tun puse anapoda. Și când te gândești că există online antiviruși gratuiți care, injectați la timp, ar fi putut păzi sistemul medical de gripă! Dar calculatoarele sunt create după chipul și asemănarea omului și e normal ca gripa lor digitală să fie o pastișă a bolilor, multe desfigurante, de care suferă creatorii.
Prăbușirea dosarului Microsoft a mai prins pe câțiva întârziați sub dărâmături. Direcția Națională Anticorupție a început urmărirea penală în cazul lui Dorin Marian pentru complicitate în dosarul în care Călin Popescu Tăriceanu este acuzat că ar fi primit mită 800 de mii de dolari de la Fujitsu Siemens Computers, firmă care a intermediat afacerea Microsoft. Pentru banii aceștia, Marian ar fi prelungit licențele Microsoft pentru calculatoare din instituțiile publice (licențe despre care, ulterior, un mogul IT, Sebastian Ghiță, spunea că, deși au fost plătite cu 400 de milioane de dolari, nu fac nici măcar o sută de dolari). Afacerea s-ar fi petrecut în beneficiul „unui înalt demnitar” (după cum scrie în comunicatul DNA) în 2007. Desigur, cursurgiii pot spune că Dorin Marian e plevușca (deși era șeful cancelariei prim-ministrului) în vreme ce peștii cei mari au căpătat imunitate și niciun cârlig nu-i mai prinde.
Dar Tăriceanu pare deocamdată să fi scăpat de anticorupția dezlânată a celor de la DNA. În cazul ștabilor, singurele mecanisme care funcționează implacabil sunt imunitatea și prescrierea faptei. Toate celelalte scârțâie, foarte sensibile la marile schimbări de climă politică și interlopă. Ca orice criptovirus, și cel al corupției este depistat doar în ferestre de oportunitate politică, atunci când unii își deschid ferestrele să alunge mușița supărătoare. Așa a fost prins, scăpat și în cele din urmă exonerat de justiție - Sebastian Ghiță. Procurorul Gh. Stan, fost șef al Secției speciale de investigare a infracțiunilor de justiție și actualmente judecător la Curtea Constituțională, l-a scutit pe Sebastian Ghiță de recursul introdus de DNA la dosarulîn care fostul senator PSD și patronul de la România TV era acuzat de „dare de mită, cumpărare de influență, spălare de bani, șantaj, folosire de informații ce nu sunt destinate publicității ori permiterea accesului unor persoane neautorizate la aceste informații și conducerea unui vehicul fără permis de conducere.” Cât de comic-pestriță ar fi acuzarea (serios? „conducere fără permis” în țara unde permisele se găsesc de cumpărat pe OLX și eBay? Dar de „sustragerea de la urmărirea penală și zădărnicirea aflării adevărului” ați auzit?), ea s-a soldat cu urmărirea penală a omului care, chiar și fără permis de conducere, a nimerit drumul până în Serbia. Ghiță, unul dintre cei mai importanți jucători pe piața IT din România, a fugit ca un hacker după ce a încercat virusarea și preluarea sistemului (nu știm dacă a reușit dar, vorba ministrei Sănătății, „se ocupă DIICOT de povestea asta!” Știți, DIICOT ăla cu Alina Bica, sustrasă și ea urmăririi penale). Ulterior, prin diverse înregistrări TV, promitea să ofere antivirusul deblocării sistemului. Gheorghe Stan a dat lovitura pe ultima sută de metri înainte de a-și atinge obiectivul: premiul vieții, postul de judecător constituțional care-i asigură un statut social pe care nimic din ceea ce este sau face nu-l justifică, vizibilitate și un salariu special pentru un magistrat special. Pentru a ajunge aici a trebuit nu doar să înghită multe broaște pe stomacul gol, ci și să mintă senin invocând acordul DNA pentru a retrage recursul în cazul Ghiță. DNA a negat cu tărie, însă inutil și prea târziu.
Dar, după cum se vede treaba, e ușor să virusezi un sistem care e deja bolnav. Tudor Biaciu are 40 de ani și este bugetar de când se știe, dar a ajuns la convingerea că boala sistemului se transmite la om. Și reciproca. El a dat un interviu șocant nu prin informațiile pe care le bănuiam cu toții (nepotism, corupție, abuzuri), ci prin amploarea cangrenei care macină instituțiile de stat. La stat, unul din trei inși este plătit pentru ceea ce face. Cu „renumerație mică, după buget.” Ceilalți își iau banii pe card și nici măcar nu mai trebuie să treacă pe la birou, să facă act de prezență. Sunt instituții în care reformele au fost făcute cu programul partidului în față. Instituții unde posturile cu bani mulți sunt oferite în contrapartidă la masa de negocieri, când clanul își împarte ciolanele ospățului electoral. Meritocrația se traduce în limbaj funcționăresc prin „meritul de a fi cine trebuie”, omul potrivit la locul potrivit.
Dacă ești omul șefilor de partid și de stat, poți fi cine vrei. Alexandra Dobre, de pildă, fostă șefă de cabinet la puțin peste 20 de ani, a lui Gabriel Oprea, a fost numită de Primăria Generală în funcția de manager al Spitalului Filantropia și doar protestele energice ale angajaților au împiedicat noua infecție intraspitalicească să pună stăpânire pe finanțele spitalului. Dar Alexandra Dobre este doar o picătură într-un ocean intoxicat de incompetență și complicități penale. E suficient să cercetăm CV-urile mai tuturor șefilor și șefuților din instituțiile statului, de la regii și companii de stat (sau Universități, licee, școli generale și spitale) să descoperim că mai toți au nimerit în posturi de conducere printr-un concurs de împrejurări, nu de competențe.
Unul dintre consilierii Vioricăi Dăncilă, naivul Remus Borza, a crezut că, după ce s-a trântit ușa penitenciarului în urma lui Dragnea, partidul și-a exorcizat dracii și s-a eliberat. El spunea că ministerele trebuie trecute la cură de slăbire, că aparatul bugetar este hipertrofiat, că lefurile trebuie să scadă pentru că România e singura țară unde salariile din administrația de stat sunt mai mari decât în domeniul privat: „Eu pentru asta m-am alăturat acestui efort al Executivului şi al partidului aflat la guvernare,” spunea consilierul într-o intervenție televizată și adăuga: „sunt prea multe instituţii hipergonflate, hiper-remunerate, ar trebui şi aici remunerarea să ţină cont de eficienţă şi de competenţă (...)” Borza a fost membru ALDE până în 2017 de unde a plecat pentru că nu a votat moțiunea de cenzură împotriva lui Sorin Grindeanu (care-i promisese, în schimb, un portofoliu la Energie). La începutul acestei luni, înainte să ajungă consilierul lui Dăncilă, a intrat în PSD. Borza este, așadar, nu un salvator cum se prezenta, ci parte a problemei: un traseist politic al cărui vot este cumpărabil, dacă oferi un preț corect. Face parte din tipologia carieriștilor descriși de Tudor Biaciu (care, el însuși, ne-a rămas dator cu o explicație: cum de a fost angajat într-un post de răspundere și cu un salariu occidental la vârsta la care Alexandra Dobre a fost dată afară de protestul angajaților de la Filantropia?). Asta nu ne împiedică să apreciem justețea spuselor lui Borza. Viorica Dăncilă a apreciat-o dându-l afară. Îi călcase pe bătături pe șefii de clan. În felul acesta s-a aflat însă că mecanismul descris nu doar de Tudor Biaciu, ci și de dosarul care l-a aruncat pe Dragnea după gratii (angajările fictive cu bani de la buget) funcționează mai peste tot. Probabil că procuratura, Inspecția muncii, Curtea de Conturi, DNA și alte instituții ale statului (care par și ele vii doar pentru a-și lua salariile alea care nu încap pe fluturașul de salarii) ar avea de rânit ani la rândul pentru a devirusa instituțiile statului, deja cangrenate de incompetență, trafic de influență, favoritism și nepotism. Și aici sunt banii dumneavoastră!
Parlamentul în sine, dacă mai aveam vreo îndoială, este rezultatul acestei selecții nenaturale și brutale: deputatul PNL Mihai Voicu, care e și vicepreședinte PNL, a fost condamnat la trei ani cu suspendare (sentința nu e definitivă) pentru că pretindea bani pentru a înscrie oameni în competiția electorală chiar dacă nu întruneau condițiile din statut. Deputatul spune că, deși sentința nu este definitivă, s-a autosuspendat din partid și părăsește politica. Procesul dura din 2017 și putea s-o facă de la bun început însă, ca și în cazul lui Tăriceanu, deputatul PNL a sperat doi ani că justiția va fi cu adevărat oarbă. Șeful lui Voicu de la partid, Ludovic Orban, a făcut tapaj de statutul partidului în care se prevede că, „dacă un membru al PNL are o condamnare în instanţă, este suspendat din calitatea de membru pe care o poate redobândi doar dacă este achitat de instanţa de fond.” Așadar, Mihai Voicu s-a autosuspendat degeaba, pentru că era deja suspendat din clipa în care s-a pronunțat sentința. Nu știm dacă partidul a încurajat, a încuviințat sau măcar știa de criteriile de selecție aplicate de Mihai Voicu. Nu știm dacă Ludovic Orban s-a făcut că nu vede sau, pentru că această camătă preelectorală se practică peste tot în politică, s-a obișnuit cu ea și i s-a părut normală până la sentința judecătorească. Sau suntem liberi să credem că același sistem de selecție funcționează și când se aleg șefii în partid?
Din când în când, pe culoarele partidelor mai rătăcește câte un Borza care, din aroganță sau inconștiență, devoalează mecanismele de selecție a cadrelor dincolo de ușile închise. Cum apare, e înlăturat, lăsând în urmă doar mirosul. Este evident că politica de cadre a partidelor se bazează și ea pe pile, relații și cunoștințe și că infrastructura instituțională este clădită pe aceleași principii. E valabil pentru Curtea Constituțională unde judecătorii sunt numiți pe criterii politice (adică pe baza serviciilor făcute sau pe care par dispuși să le facă), e valabil la Televiziune, unde directoarea stă neclintită nu pentru că ar fi o lumină, ci pentru că aprinde luminile pentru cine trebuie, chiar dacă ultimul scandal (al pierderii dreptului de transmisie de la Festivalul George Enescu în fața Trinitas TV) ar fi trebuit s-o îngroape de vie în zidul instituției. Este valabil peste tot, de la Societatea de Radiodifuziune, Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securității, regii autonome, companii de stat, până la școli, judecătorii, spitale, secții de poliție sau de jandarmerie și birouri locale SRI. Mai mereu politica de cadre de conducere e cea a grupurilor de interese sau, cum o definea cineva, „a sistemului mafiot alveolar.” Iar cei care cedează șantajului cu virusul și plătesc, mandat după mandat și cu un succes modest, pentru devirusarea sistemului sunt tot alegătorii. Dacă mai vor un mandat.
