Ursul Arthur (sau Artur? numele trădează un conflict nu doar lingvistic, ci și cultural) a murit. A fost ucis după o vânătoare princiară. Opinia publică e în agonie și își găsește cu greu cuvintele cele mai ofensatoare pentru făptaș. Cu toate acestea, nu se știa nimic despre impunătorului animal până acum câteva zile. Atunci, spune presa (care e, nu-i așa, sursa cea mai importantă și cea mai sigură de informații), un prinț străin a descins din avionul său direct în pădure și a străpuns regalul animal cu un glonț de argint. Punct ochit, punct lovit. Dus de flerul de vânător sângeros, omul nu a pierdut vremea cu urmărirea și identificarea vânatului: s-a dus fix în habitatul acestuia și, de la distanță probabil (că urșii nu se omoară în luptă corp la corp ca în filmele lui DiCaprio), a distins sexul urșilor, alegând într-o pădure de posibilități (ar fi trebuit să ucidă o femelă, se zice) un exemplar masculin superb pe care mulți și l-au pus de câteva zile pe blazonul paginii de socializare.
Diavolul stă firește în detalii, dar cine să se mai complice cu acestea? Cu toate acestea, ca într-o pictură pointilistă, de multe ori ceea ce vedem ca o mare de stropi de furie și venin aruncată haotic și aleatoriu pe pânză, privind de la depărtare căpătă ceva claritate. Destinul urșilor a fost labirintic și întortocheat în cultura română. Uneori ursul era în tandem cu ariciul, participa la geneza lumii și la marile ritualuri de trecere, domina pădurea sau era clovnul unei vulpi mai istețe, alteori era doar un mamifer dependent de miere și fructe de pădure care o supără, fără să vrea, pe regina stupului. Românii au preferat mereu, din rațiuni de dacomanie, lupul care, cred ei, e veriga lipsă între noi și daci. Ursul a fost personaj secundar în câteva basme. Mai nou, ursul a luat locul câinilor vagabonzi în imaginarul colectiv. Ar fi rezultatul unei proaste gestionări a spațiului vital și al neglijenței criminale (corupte) a unei administrații abulice. Sunt abandonați în grădini zoologice unde sunt înfometați (amintiți-vă imaginea ursului care, pus în libertate după 20 de ani de sclavaj, nu voia să părăsească perimetrul imaginar al cuștii), mamele ursoaice sunt omorâte pentru că sunt agresive, iar puii lor pier înfometați prin pădure etc.etc. Ce oximoron mai evocator decât acela al unei ființe superbe căzute în mizerie? Bunul sălbatic omorât de lăcomia și mizeria umană.
În fapt, există câteva narațiuni care se intersectează în cronicile luptei cu urșii: localnicii sunt îngroziți de invazia urșilor care, alături de lupi și mistreți, fac ravagii în gospodării. „Relocarea” lor se face clandestin sau cu mare greutate. Asociațiile de vânători stau cu mâna pe pușcă să facă dreptate în regnul animal. Organizațiile de mediu invocă dezechilibrele naturale produse de când buștenii, cheresteaua și lemnele de foc au devenit principala sursă de venit a șmecherilor care s-au împroprietărit abuziv cu păduri. Ministerul Mediului face fețe-fețe și încearcă să se folosească de legi bricolate la birou, pe baza intereselor celor care au timp liber de împușcat. În fine, găsim, cumva colateral, organizațiile nonguvernamentale, unele dintre ele sincer devotate cauzei, altele doar rodul ipocritei griji față de mediul de afaceri de unde le vin banii. Știm modelul de când am văzut luptele între cei care voiau sau nu voiau extracția aurului la Roșia Montană sau a gazelor de șist pe te miri unde. Aveau toți argumente imbatabile și contradictorii, pe toți îi scotea în stradă grija față de om. Ar fi cândva de analizat la firul ierbii activitatea acestor instituții și, mai ales, relația lor cu diverși centri de putere care se folosesc mereu nu doar de natura „naturală” cu toate ale ei (peisaje, parcuri, faună și floră protejate etc.), ci și de cea umană (slăbiciuni, venalitate, corupție, prostie, urâțenie) pentru a-și satisface plăcerile și a da un sens unei vieți altminteri goale de conținut, fără sens, plicticoase.
Toți pot culege un trofeu din blana bietei ursine
Sacrificarea ursului Arthur este o planșă anatomică multidimensională a lumii în care trăim. Are toate ingredientele pentru a (dis)atrage atenția, a stârni pasiuni puternice, a genera curente de opinie sau a le deturna pe cele deja existente. Poate servi oricui: unui partid naționalist sau unuia internaționalist, unei grupări ecologiste sau alteia stângiste, sentimentalilor și cinicilor. Toți pot culege un trofeu din blana bietei ursine. Întregul incident este la confluența unor contraste care dau perspectiva și jocurile de lumini și umbre în care trăim, scoțând la iveală reflexe/fantasme atavice din subconștientul colectiv. În felul acesta, un fapt care este în sine scandalos, dar nu mai scandalos ca quasigeneralizata violență în familie, nepăsarea autorităților față de educație sau micile afaceri pe timp de pandemie sau al societății față de patrimoniul istoric (pentru a da doar câteva exemple dintr-o plajă apăsător de largă) a devenit copleșitor, sursa unor delirante discursuri pro și contra (și mai ales contra) în care se amestecă frânturi din imaginarul colectiv cu fragmentele discursului naturist-amoros, cu citate din texte marxiste despre lupta de clasă și cu teze extrem-naționalisme antioccidentale. Este evocat, în primul rând, conflictul cultural între un Occident opulent care dispune de resurse ilimitate și un Orient care, din sărăcie, trebuie să suporte orice umilință, inclusiv aceea a sacrificării unui urs, patruped care, nu-i așa, merită altă soartă, de pildă aceea de a fi sacrificat de un autohton (decizia a fost ca și luată: străinii nu mai pot „recolta” urși, ci doar localnicii, conform unor „extracții” riguros-sanitare). Apoi este vorba despre conflictul între lumea bunilor sălbatici, pădurea naturală („cea mai veche din Europa”), animalele cele mai autentice și viguroase („ursul Arthur era cel mai bătrân și cel mai mare urs din Europa”, pentru că excepționalismul românesc funcționează și la acest nivel), libertatea naturii, „naturalețea” ei, pe de-o parte, și, de partea cealaltă, meschinăria, artificialitatea, lipsa de însușiri a omului care a împresurat cu betoane habitatele naturale, le-a sărăcit și împuținat doar pentru a-i fi lui bine. Un al treilea conflict apare între organizațiile oficiale: ministerul Mediului ar face mai multe dacă nu ar permite guvernului în integralitatea lui sau cine știe cărei entități distrugerea pădurilor și, prin urmare, reducerea drastică a spațiilor vitale acestor animale. Deși dacă stăm să ne gândim, urși agresivi atacă localități vechi de sute de ani și nu o fac de ieri de azi, ci dintotdeauna. Așadar, lăcomia unora ar distruge eforturile de conservarea și protecție depuse de alții.
Un alt conflict, esențial pentru că este un vestigiu subliminal, e conflictul de clasă. Vânătoarea a avut mereu ceva regal în ea. Vânătorul era prețuit în funcție de priceperea lui (dacă supraviețuia vânătorii), ba chiar își câștiga rangul vânând prădători (și capete din triburile adverse). Vânatul era o rațiune de a fi și o ocazie de a-ți cultiva destinul. Nu e mai puțin adevărat că, pe vremea culegătorilor și vânătorilor, se vâna din apropiere, ceea ce transforma confruntarea într-o luptă dreaptă al cărei rezultat depindea de iscusința, puterea, rapiditatea de prădător a vânătorului. Înainte și după bătălie, vânătorii recurgeau la ritualuri complexe de împrietenire cu animalul care urma să fie sacrificat și de însoțire pe plaiurile nesfârșite ale vânătorii. În mai toate siturile cu picturi rupestre s-au găsit reprezentări ale vânatului, vânătorului și vânătorii în sine. Vânătorul își trăgea pe cap coarnele cerbului sau îmbrăca pielea carnasierului vânat. O parte din acest ritual s-a păstrat și azi, o magie simpatetică prin care vânătorul vrea să-și aproprieze sufletul/forța animalului. Găsim în adstraturile sacrificării ursului Arthur resentimente față de distribuția rolurilor presupusă de vânătoare care schematizează structura socială în vânat și vânător, structură care s-a păstrat în viziunea marxistă a claselor de exploatați și exploatatori, vânător și vânat. Cu alte cuvinte, vânătoarea contemporană ar fi apanajul privilegiaților luptei de clasă. Și nu trebuie să ne mirăm că, odată adăugat la această ciorbă de semnificații și amănuntul că, în cazul nostru, vânătorul era prinț (și știm atâtea povești cu prinți vânători!), mulți au scos din dulapul cu schelete pe cel al luptei între bogați și săraci, între exploatați și exploatatori. Ar fi vorba despre niște tipi putred de bogați care, din cinism, corupție morală, nepăsare sau sadism funciar și genetic, vin să profite de săracii și cinstiții care nu se pot apăra, întrucât „cu bani mulți faci ce vrei”. Este o furia care se manifestă și fără motiv, așa, per se, împotriva oamenilor cu bani care, cu siguranță „i-au făcut furând” (nu încape gândul că poate au avut șanse, inspirație, noroc, pricepere). Dacă vreți să vedeți ce crede românul despre bogații acestei lumi, Bill Gates, de pildă, citiți comentariile la știrea despre despărțirea de Melinda sau urmăriți reacțiile când mai pică vreo rachetă de-a lui Musk. Pe George Soros nici nu mai trebuie să-l pomenesc: el este quintesența acestor conflicte și resentimente de multe ori amestecate cu xenofobia și antisemitismul.
Uciderea ursului Arthur a devenit, astfel, prilejul de revanșă națională a unor conglomerate sentimentale și instituționale în care găsim toate tipurile de idiosincrazii enumerate mai sus: unii detestă ierarhiile nobiliare (îl ironizează, când nu-l diabolizează, pe prințul-vânător); alții - opulența bogătanului (afacerea austriacă a prințului este ținta unui mob hate party: diverși români care-și iubesc avuția naturală au publicat comentarii, uneori calomnioase, la adresa castelului turistic din care-și câștigă prințișorul banii. Desigur, nu au fost acolo, dar e un fel infantil de a lovi de la distanță în interesele prințului, așa cum acesta a lovit în sentimentele noastre fraterne față de codru). S-a invocat etnia ministrului Mediului care a fost pusă subliminal în relație cu cea a vânătorului (ar fi vorba despre o complicitate între urmași ai aceluiași imperiu, care fac ravagii pe fostele terenuri de vânătoare). La urma-urmei, își amintește câte unul, nu spunea ministrul cu câtva timp în urmă că ar trebui sacrificați mii de urși (chiar în martie, luna uciderii ursului Arthur, de pildă)? Desigur, a fost publicată și o fotografie a președintelui Iohannis care ar fi primit de la tatăl prințului o distincție chiar anul trecut, așadar, însuși președintele României ar fi, cumva, parte a complotului pentru asasinarea ursului Arthur.
Toate aceste zvârcoliri retorice și etice ocolesc de departe gândul că, în afara prințului și a unui pădurar fomist ar mai fi ceva (nu cineva!) de vină în toată această afacere. Firește complicii se schimbă în funcție de perspective și raportarea la incident însă nimeni nu ezită să arate cu degetul acuzator către alții (nimeni nu ar arăta către sine, nici chiar cei în mod evident implicați în această tragedie cinegetică). Vehemenții critici nu văd decât în alb și negru. Nu ar fi decât două părți implicate în tragedie, spun ei: reprezentantul unui trib cultural și familial care-l condamnă de la sine, criminalul, adică, în complicitate cu o entitate necunoscută, supranațională, și noi, cei puri, fără de păcat, care trebuie să înghițim afrontul profanării pădurii milenare, protestând pe internet, dar fără să sperăm că sentimentele noastre de iubire înșelată vor fi răzbunate. În funcție de morile de măcinat vorbe, acestui conflict îi sunt asociate altele teme secundare și laterale, fără legătură factică, ci doar tactică cu asasinarea lui Arthur. Pentru că nu există deocamdată alte informații decât aceea că undeva, într-o pădure, un urs a fost omorât în condiții pare-se suspecte, poate ilegale, de o persoană, poate un prinț austriac, dar aceste crâmpeie de informație au fost suficiente. Nu mai e necesară investigația Procuraturii: s-a dat deja verdictul, deși ne-ar putea lovi inerția propriului pumn dat în aer.
În România s-a vânat. Câteva dintre capodoperele literaturii române sunt despre vânătoare. Uneori animalele au fost vânate cu plăcere, alteori din instincte de supraviețuire (foame sau frică), uneori poate și din sadism (pădurarii trebuiau să se folosească de gonaci pentru a alunga vânatul în cătarea armei lui Ceaușescu; urșii erau drogați ca să se miște mai lent, să poate fi vânați „din foișor”, de la mică apropiere, cu economie de gloanțe și maxim de sânge). Miliardarul Țiriac organizează de ani de zile hecatombe pe „moșia” lui conform nu se știe cărei legislații. Sunt sute de organizații de vânători care să nu credeți că vânează găini de Crevedia. Ne place să transferăm rușinea și responsabilitatea în castelul unui vânător din alte ocoluri silvice, occidentale, dar corupția, nepăsarea, ignoranța și iresponsabilitatea au făcut ca România să fie terenul ideal de vânătoare. Se vânează animale, afaceri și oameni.
Pentru ca ursul Arthur să fi ajuns în cătarea prințului a fost nevoie ca mai multe astre să-și conjuge în mod excepțional influența: cineva trebuia să monitorizeze ursul pentru a-i ști coordonatele la orice oră. La fața locului, trebuie să fi fost cineva care să-i servească prințului drept călăuză. Altcineva de la o asociație de vânători a trebuit să obțină autorizația de la autoritățile centrale (ceea ce presupune alcătuirea unui dosar complex din care să rezulte clar cine și ce daune produce în ce gospodării, pe cine a amenințat sau a făcut bucăți și unde se află ursul care ar trebui sacrificat; trebuie o descriere a acestuia și fotografii; în fine, un întreg dosar penal). Trebuia urmărit ursul cu atenție pentru a se vedea dacă este vorba despre cel pentru care s-a eliberat autorizația de „extragere”. Uneori urșii migrează în căutare de hrană așadar nu e exclus ca, până se încheie toată hârțogăraia, ei să fi dispărut din zona cu pricina, să mănânce și oile altora. Se spune că unii ciobani otrăvesc prădătorii care le atacă turmele, tocmai pentru a nu trebui să recurgă la întregul lanț trofic al birocrației care hrănește atâția corupți la toate nivelurile (statul ia bani serioși pentru asemenea „extracții” deși, se spune, sunt făcute în interesul comunității. E felul statului de a îmbina cu utilul cu plăcutul). De asemenea, nu se suflă o vorbă despre faptul că distrugerea habitatului natural este făcută, în primul rând, nu de „străini” care au o afacere și nu e treaba lor să se intereseze ce implicații de mediu are operațiunea lor, ci de lăcomia celor care iau bani și dau aprobări. Pădurile sunt culcate la pământ cu consimțământul explicit sau tacit al autorităților.
Se spune astfel că urșii, nemaiavând unde sta și unde se hrăni, dau iama în conservăraia cu carne de om a orașelor. Din pricina unor politici ecologice nesăbuite, pădurile sunt tot mai mici și necuprinzătoare. Este o crimă cu premeditate care sacrifică interesul faunei (umane și animale) din păduri și orașe pentru conturile bancare ale oamenilor cu putere și influență. Și aici se află un ultim conflict: acela între individ și stat, între aspirațiile individuale și birocrația centrală. Între omul de rând și retorica găunoasă a establishment-ului. Omul de rând a ajuns, de multă vreme, la concluzia că statul l-a abandonat, că e pe cont propriu. Soarta lui Arthur pare a fi a tuturor celor care intră în cătarea unui organism corupt care exploatează și explorează speranțele și necazurile generale pentru a extrage cinic uzufructul. Ca și ursul, omul obișnuit este scos din habitatul său profesional, emoțional, vital, iar destinul îi este decis fără ca el să aibă prea multe de spus. Pentru a-i abate atenția de la asta, i se oferă iluzia că este în centrul atenției. Dar și ursul Arthur a fost în centrul atenției și iată ce s-a ales din el: un trofeu deasupra șemineului.
*Opiniile autorului nu sunt neapărat cele ale Europei Libere.
