Linkuri accesibilitate

Arthur, regele & ursul


Datorită dimensiunilor și posturii impresionante, la cei 17 ani ai săi, Arthur era considerat regele urșilor din România.

Împuşcarea ursului Arthur, uriaşul mascul de 17 ani, în judeţul Covasna, de către un prinţ din Austria vânător de trofee cinegetice, m-a dus cu gândul la studiul istoricului francez Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, Cartier, 2007; din cele cca 450 de pagini ale cărţii, şase pun în legătură numele regelui Arthur cu cel al ursului (Arthur, regele-urs) – îngăduie-mi-se a rezuma două mici secvenţe grăitoare:

În Evul Mediu, legendarul rege Arthur era, alături de Carol cel Mare, principalul suveran pus în scenă de literaturile europene. Originea sa e neîndoielnic celtică, iar numele, identic cu al ursului, e desemnat de cuvântul art în irlandeză, artos în galică, arth în galeză, arzh în bretonă. În mitologia galeză şi irlandeză, străvechiul Arthur pare să fi fost un rege-urs, dacă nu chiar, asemenea zeiţei antice Artio, o divinitate ursină care s-a transformat într-un suveran legendar. În textele narative din Evul Mediu creştin timpuriu, această natură animală practic nu mai iese la suprafaţă. Şi mai discretă se arată în romanele curtezane scrise în limbile vernaculare din sec. al XII-lea şi al XIII-lea: majoritatea autorilor nu mai înţeleg schemele şi temele mitologice în jurul cărora s-a construit istoria regelui Arthur.

Marile romane clasice ale ciclului Cavalerii Mesei Rotunde nu-l prezintă niciodată pe regele Arthur drept un rege-urs, şi mai puţin ca pe un urs-rege. Cele câteva episoade în care intervine un urs nu-l privesc direct, astfel încât numele său este cel care-l înrudeşte cu animalul: „Numele Arthur, formulat în latină, rezinează asemenea celui al unui urs redutabil” (Geoffroi de Monmouth, Historia Britonum). Dacă în romanele cavalereşti Arthur nu se transformă niciodată în urs, şi nici nu înfruntă fiara într-o luptă corp la corp, textele literare lasă să răzbească câteva mărturii discrete cu privire la străvechea natură animală. Chiar dacă sărăcită, această mitologie a lăsat urme de neşters în tradiţiile orale şi în folclor. Exemplul cel mai patent se află în episodul legat de moartea regelui, povestit de mai multe romane, în special de cel mai cunoscut dintre ele, Mort de roi Artu (Moartea regelui Artur), text redactat de un autor anonim pe la 1200 – este cel mai frumos roman din Evul Mediu scris în franceză. Episodul în cauză se situează aproape de sfârşitul romanului: regele stă întins, grav rănit; unul dintre tovarăşii săi fideli, Lucan Paharnicul, se apropie de el plângând spre a-şi lua rămas-bun. Arthur se scoală, îl cuprinde pe Lucan şi-l „strânge atât de tare la piept încât îl sufocă, îi zdrobeşte inima şi-l ucide”. Eveniment straniu şi dramatic, inutil în economia naraţiunii, dar acre aminteşte că, la origine, regele Arthur este un rege-urs înzestrat cu o forţă supraumană; el nu-şi cunoaşte forţa animală, dar, chiar murind, îşi păstrează puterea de a ucide, printr-o simplă îmbrăţişare.

În imensul corpus de texte ale ciclului arthurian, un alt eveniment esenţial îşi află locul în ziua unei mari sărbători consacrate ursului: încercarea spadei magice, simbol al suveranităţii. Înfiptă într-o nicovală, cel care va reuşi s-o scoată va deveni rege legitim. Izbutind să extragă arma din soclul său, ceea ce nu i-a reuşit nici unui alt senior sau cavaler, tânărul rege Arthur îndeplineşte acest ritual de trecere, se face recunoscut drept fiu al regelui Uter Pendragon şi devine suveranul regatului Logres (alias, al marii Britanii). Mai mulţi autori medievali situează acest episod de Crăciun; alţii, cu patruzeci de zile mai târziu, de Intrarea în Biserică. Alţii spun că Arthur ar fi săvârşit isprava de două ori: de Crăciun şi de Intrarea în Biserică, pe 2 februarie. Or, în calendarul rural tradiţional, data de 2 februarie era ziua în care se celebra presupusa ieşire din hibernare a ursului: o sărbătoare însoţită de ritualuri deosebit de sălbatice şi transgresive. Pentru a le pune capăt, Biserica din Evul mediu timpuriu a trebuit să acţioneze în forţă şi să plaseze în aceeaşi zi o mare sărbătoare a lui Crist (Intrarea în Templu), o mare sărbătoare a Fecioarei (Binecuvântarea de după naştere) şi să creştineze o sărbătoare folclorică, cea a lumânărilor (Intrarea în Biserică). Toţi istoricii remarcă această legătură simbolică exemplară ce există între momentul în care ursul iese din hibernare şi cel în care tânărul Arthur, regele-urs, iese din umbră, se face cunoscut şi îşi poate începe domnia.

* * * * * * * *

Închei pe versurile poetului Mihai Beniuc (1907 – 1988), al cărui poem Dansează ursul românesc răscumpără cu brio kilometrii de versificaţie proletcultistă pe care i-a semnat:

Dansează ursul românesc
Oraşul râde şi petrece
Vuieşte-n chiot, urlă strada
Tot omul dă un ban când trece
Prin fața lui jucând parada.

Dansează ursul românesc
Prin nas i-au petrecut verigă
Şi tot mai mormăie urâtul
Mai mormăie dar nu prea strigă
Că-i trage cu veriga râtul.

Dansează ursul românesc
Şi blânda fiară fioroasă
E mare ridicată-n labe
Prin blana-i numeri coaste slabe
Dar nu se lasă, nu se lasă.

Dansează ursul românesc,
De două mii de ani dansează,
L-au prins de pui în miez de codru,
Hei, codrul ăla-l tot visează
Dar să mai scape nu e modru.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG