Se atribuie premiul pentru întreaga carieră (răpăit de tobe) autorului scenariului pentru toată melodrama politică la care asistăm. Ne apropiem de mijlocul sezonului când telenovela ia de obicei o scurtă pauză și, prin urmare, scenariul capătă o întorsătură melodramatică, neașteptată: personajul negativ devine pozitiv, iar angelul radios se asociază cu el pentru a da o lovitură imparabilă personajului (până atunci) pozitiv, devenit deodată nefrecventabil. Intervine și vocea autorității supreme, un interludiu comic între două păruieli mortale, pentru a invoca rațiunea, interesul public, grija omului față de om și viceversa încercând să pară un arbitru neinteresat de altceva decât de a păstra conflictul în limite suportabile și umanitare. Mai ales că este un conflict între bine și mai bine.
Mult efort s-a depus pentru a prezenta planurile de dezvoltare (PNDL) drept proiecte naționale care ne vor marca viitorul. Planurile de dezvoltare locală au fost însă dintotdeauna o altă pușculiță la dispoziția guvernelor pentru finanțarea clienților politici. Nu s-a inventat încă un mecanism de verificare (și chiar dacă s-a inventat, e în veșnice probe, iar prototipul e păstrat cu șapte chei, ca armele de distrugere în masă) și, probabil, că nici nu a vrut nimeni așa ceva: binele colectiv (adică al clanului) a primat. Prin asemenea proiecte „naționale” și-au făcut unii milionari de partid și de stat primul milion. Iar dacă răsfoim multe dintre delațiunile publicate prin presă sub forma „scurgerilor” din dosarele de mare corupție neajunse încă în tribunal, descoperim că, de fapt, ceea ce considerăm de atâta vreme că este economie de piață, firește cu pete cenușii pe față, dar o piață care se autocontrolează, este o economie de comandă, controlată de lăcomia și proiectele de țară al unor clienți de partid. S-a văzut cu claritate la recenta „liberalizare” a prețurilor utilităților care a declanșat o spirală a majorărilor în multe cazuri absurdă și criminală. Prim-ministrul Cîțu s-a făcut din nou simpatic spunând că nu are de gând să reglementeze și nici să impună ținerea sub control a turbării furnizorilor care au prins acum gust de carne de om și au dat năvală în populație. Asta în vreme ce ministrul Energiei îndeamnă la nesupunere civică: Eu, dacă aș fi în această situație, nu aș plăti, spunea el, referindu-se la imensele note de plată primite de diverși consumatori. Asta desigur, adaug eu, dacă îți place să cunoști sistemul de justiție din interior, mai ales subteranele acelea care duc la amendă/condamnare penală. Ministra (!) Muncii Raluca Turcan nu a ratat nici ea subiectul spunând că orice om informat știa că urmează scumpiri doar că acestea „trebuie să fie proporționale”. Proporționale cu ce? Și-apoi cum s-ar fi așteptat naivii care se uită cu respect și extaz în gura demnitarilor ca prețurile să crească după ce au fost asigurați că ne aflăm pe drumul cel bun, avem cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană și mulți, salarii de 3000 de euro, că toți suntem branșați la planurile de dezvoltare locală, ca șefimea de partid și rudele ei. Dacă aduni viii cu morții și faci o medie, obții un număr decent de supraviețuitori, Iar dacă faci media salariului maxim cu cel minim ajungi la o medie salarială decentă. Oricum, spune și Klaus Iohannis care acceptă că prețurile trebuie să crească în virtutea nu se știe căror legi ale entropiei economice, ele cresc inexorabil: „Creşterea de preţuri există, spunea președintele, este reală şi afectează mulţi români. Pentru ei, trebuie pregătite soluţii şi aici cred că este sarcina în primul rând a Guvernului, a miniştrilor şi a autorităţilor locale să transforme în beneficii pentru cetăţeni cifrele din statistici - care, repet, sunt bune şi arată o direcţie corectă.” Cum de o direcție corectă dă atâtea rateuri? De ce o direcție corectă ne duce prin toate râpele economiei? Sau e o altă mângâiere prezidențială pe creștetul prim-ministrului care a dat asigurări că va găsi o cale să compenseze, adică să subvenționeze creșterea prețurilor. Cum ar veni, va finanța de la buget lăcomia distribuitorilor și furnizorilor care, știm, crește geometric în anotimpurile reci de care, cumva fără mari speranțe, ne pregătim. Dar ce nu ar spune Florin Cîțu în căutarea popularității (și demnității) pierdute!
Bun desen animat! Doar că scenaristul mai doarme și el și, totodată, nici nu a ținut cont de inabilitatea regizorului de a se supune exigențelor rolului. Uneori, în spatele machiajului sau printre replici iluzia teatrală se destramă. Fericitul ménage à trois de la guvernare este destrămat de violența în familie. Părintele 1 este agresiv cu părintele 2 spre fericirea amantei și a pretendentelor din opoziție. Supărarea USR e atât de mare că a ieșit cu pâra să-și desființeze partenerul de viață și să destrame iremediabil viața de cuplu. Se pare că ascunsese multe echimoze și pudrase multe vânătăi sau le prezentase drept cearcăne de efort și concentrare. Erau, de fapt, de la pumnii tovarășilor de drum care când aleargă cu mâinile înainte să le bage în fondurile de dezvoltare nu se uită pe cine pocesc. Așadar, USR nu a mai suportat relele tratamente ale unui partener pe care oricum îl consideră conjunctural, cel mai mic rău cu care să se asocieze pentru a ajunge la pedalele mașinii guvernării și pentru a face cel mai mare bine societății. De asemenea, din punct de vedere regizoral, există și problema de continuitate, adică atenția aceea distributivă la detaliile care ar putea fi contradictorii de la o scenă la alta. Astfel cel mai mare rău a devenit fără explicații și peste noapte, o parte a binelui. Supărat că a fost umilit a doua oară în public din rațiuni care continuă și acum să fie născocite, USR a bătut palma cu Alianța pentru Unirea Românilor, partid considerat nazist și a cărui prezență pe scena politică era contestată, printre alții, și de cei doi părinți fondatori ai USRPLUS, Dan Barna și Dacian Cioloș care-l consideră organizația politică succesoare a PRM și pegra scenei politice. AUR, într-o oarecare eclipsă după răsunătorul eșec la alegerile din R. Moldova, revine așadar în prim-plan la braț cu un partid progresist căruia, se pare, îi plac relațiile deschise, swinging-ul și fluiditatea morală. Au pus la punct o moțiune de cenzură și vor să treacă la demiterea lui Florin Cîțu.
Unii, mai temperați din PNL (Ilie Bolojan sau Violeta Alexandru, ba chiar și Ludovic Orban), încă speră că demiterea ministrului Justiție Stelian Ion să fie doar o roată pierdută în traficul sinistru al scenei politice și că se va monta alta din mers. Guvernul, cred optimiștii de serviciu, poate merge mai departe „spre binele românilor” (în sitcomuri acum se aprinde ecranul cu Aplauze). Alina Gorghiu, speriată că nu mai știe vraja cu care să oprească viitura pe care și ea a pornit-o, spune acum că USR nu are decât să numească pe altcineva la minister și toate lucrurile vor reveni la normal. Raluca Turcan, altă muză a telenovelelor, spune răspicat că „este o criză politică şi o perioadă de instabilitate majoră, de care nu aveam nevoie, într-un context marcat de presiunea creşterilor de preţuri în toată lumea şi de evoluţia pandemiei.” Irosim creșterea economică și joburile. România are nevoie de planul de dezvoltare locală și, prin urmare, își continuă Turcan logica, „Acestea sunt motivele pentru care PNL îl susţine total pe premierul Florin Cîţu.” Cum vedem, cel puțin din punctul de vedere al susținerii, nu toată lumea din PNL e alături de Cîțu și nu toată lumea e convinsă că această criză nu e declanșată tocmai de a risipi șansele dezvoltării locale prin distribuirea banilor în funcție de carnetul de partid și certificatul de naștere. Mai mult, unii economiști cred că, de fapt, și creșterea economică este o iluzie optică de vreme ce producția agricolă putrezește pe câmp când nu este exportată neprelucrată la prețuri de nimic pentru a fi importată ca produs finit pe mult mai mulți bani.
În USR, pe de altă parte, vocile temperate spun că ar putea reveni la guvernare cu condiția ca PNL să numească alt prim-ministrul întrucât (Dan Barna dixit) „Florin Cîțu se dovedește pe zi ce trece tot mai nedemn de această funcție”. Deocamdată USR își păstrează restul miniștrilor în guvern. Speră la mai bine? Nu s-ar zice după declarațiile belicoase și finale. Iar vocile moderate nu au nicio șansă în cacofonia generală. De fapt, vocile temperate nu au alt rol în război decât să pună în evidență tragismul grotesc al confruntărilor, modul în care se pierd din vedere limitele minime morale. Mai ales că sunt, de regulă, minoritare și de aceea fără puterea de a se impune. Uneori te întrebi dacă nu cumva aceste minorități raționale și/sau empatice (altminteri fără șanse de a se impune) au doar rolul de a da senzația că nu e totul pierdut, de a ține spectatorii înlănțuiți de scaunele lor, să nu părăsească sala că ceea ce urmează e și mai și. Sau poate pentru a fi dovada că aerul politicii nu este letal, nu produce nebunie de grup și nici nu instituționalizează sociopatia și lăcomia patologică. „Uite, mami, mai sunt și politicieni decenți, raționali, care ne vor bine, chiar dacă de pe strapontină sau de undeva din staluri.”
Cert este că divorțul PNL-USR, chiar dacă clarifică în parte relațiile pe scena politică și le ofilește unora optimismul naiv, chiar dacă are cumva aerul unei lupte morale în care binele are șanse să învingă, nu este doar o limpezire a apelor și o clarificare a unei relații ambigue (PNL își considera aliații vasali în vreme de USR se considera co-regent) ci și o nouă întorsătură la bursa pariurilor pe tema rezultatului Congresului PNL. S-a spus că PNDL 3 (Anghel Saligny) este oferta de nerefuzat lansată de Cîțu organizațiilor teritoriale unde au fost aleși președinți care îl susțin. Florin Cîțu a cheltuit mult efort și mulți bani la dispoziția prim-ministrului pentru a face vizite de lucru/ de partid în teritoriu însoțit de întreaga suită de sicofanți pentru a cuceri sufletele arghirofile ale oamenilor. Citiți lista de investiții pentru a vedea ce localitate controlată de aleși PSD, AUR sau USR a fost miluită din banul public pentru dezvoltare. Nu, banii au fost dați chibzuit, acolo unde ei puiesc și fac diferența. De aceea totul se scrie la viitor: vom moderniza, vom repara, vom construit. Asta chiar dacă Florin Cîțu, bun prieten cu băncile, a împrumutat cu dobânzi nesăbuite într-un an cât alții în zece. Încercarea lui de a și-i asocia la această risipă și pe partenerii de guvernare a eșuat chiar în pragul congresului. Este, posibil, așadar ca lupta pentru șefia PNL să fi fost lansată. E drept, lista delegaților este favorabilă lui Cîțu însă e posibil ca ultima lună să fi schimbat chimia dintre prim-ministru și clienții lui. Dosarul penal din State, datoriile neplătite, mentalitatea de jucător la cazino care pare să domine marile împrumuturi și comportamentul lui pe scena politică (și, mai ales, în culisele ei) i-au dezamăgit pe partenerii de la guvernare (care au preferat de supărare să sară în brațele răului cel mai mare), dar și pe pălmașii partidului. Este, așadar, posibil ca votul oficial al Congresului să fie, inerțial, în favoarea lui, dar după aceea partidul nu va mai fi cu certitudine același. După ce a înghițit fără să mestece atâtea broaște toxice din mlaștina politică, PNL e pe punctul de a exploda. Congresul ar putea fi momentul fisiunii nucleului dur. După toate câte s-au spus, e greu de presupus că Ludovic Orban, chiar dacă ar fi ales, s-ar simți altfel decât captivul propriului partid.
De asemenea, în USRPLUS lucrurile nu vor mai fi la fel: asocierea cu AUR, fie și punctuală, i-a dezamăgit pe mulți care nu mai știu ce să facă cu carnetul și cu biografia de protestatari pentru justiție. Se anunță mitinguri de protest, dar în seara revocării ministrului Justiției nu s-au adunat decât câțiva inși în Piața Victoriei: cei mai mulți dintre cei puțini erau jurnaliști. Dacian Cioloș, revenit oportun (și USR are congres și urmează să aleagă o conducere comună USR-PLUS) după moțăiala europarlamentară să pretindă vițelul cel gras al șefie partidului, nu are încă reacție în legătură cu monstruoasa alianță cu politicienii verzi ai lui George Simion. Poate și pentru că AUR îi amintește nostalgic de perioada când era vetrist și șef al tineretului PUNR? Dan Barna, considerat un conțopist ahtiat după putere, apasă puternic pedala indignării pentru a-și asigura ceea ce se numește plausible deniability, adică să poată să nege că a fost în deplinătatea facultăților politice atunci când a acceptat abjecta asociere cu AUR pentru a scăpa din abjecta asociere cu PNL.
AUR iese cel mai bine: capătă vizibilitate, legitimitate, strălucire. Poate să abandoneze cămășile alea ale morții că s-au ferfenițit de atâtea discursuri sforăitoare. PSD câștigă mai puțin decât a investit în acest parastas. Concentrați pe revocarea Clotildei Armand, primărița USR de la sectorul 1, Ciolacu și ciracii au conceput o moțiune în dorul lelii (de fapt, un concept) și au rata startul: USR a găsit loc de verdeață în cuibul din munți al frăției AUR. PSD să-și păstreze moțiunea. USR semnează alte condicuțe.
Chiar și așa, nefăcând nimic, partidele de opoziție primesc un loc în față și blide mai pline cu borș și tocăniță din măruntaiele guvernării. E posibil ca în viitorul sezon al acestui blockbuster să vedem și o restructurare a scenei politice sau, de ce nu, chiar niște alegeri anticipate. Dar e la fel de posibil ca, în schimbul unei redistribuiri a PNDL 3 și al unor restructurări guvernamentale convenabile, USR să revină la sentimente mai bune. Să iasă cu toții la scenă deschisă de-a dreapta președintelui, să spună: Hei, nu mai plângeți, nu a fost decât o farsă. Am vrut să vă testăm fidelitatea, vouă, cetățenilor simpli. Relația cu AUR a fost doar o aventură la nervi. A fost o neînțelegere tragică: Cîțu voia, de fapt, să folosească miliardele alea de euro pentru salubrizarea școlilor, pentru construcția altora noi, pentru fabrici și uzine, pentru spitale, pentru drumuri, pentru populație. Să vă facă o surpriză: o țară nouă, numai bună de locuit.” Și n-ar greși pentru că politicienii vor mereu „o țară, nouă” nu „vouă”.
